Discuția cu Antal a avut loc în vara anului 1980. Pentru conținutul ei interesant am consemnat-o într-o carte. Am dat peste ea, întâmplător, acum, după 40 de ani. Tema abordată și părerile unuia și ale celuilalt în dezacord sau în consens mi-au stârnit interesul. Pentru acest motiv, discuția o trimit pentru publicare, cu scuze către profesioniștii școliți care probabil că au cu totul alte opinii despre subiectele abordate.
Doctorul Both Sandor, un vechi prieten de-al meu, mi l-a prezentat pe Antal ca pe un vechi prieten din copilărie, și ca un apreciat conferențiar la catedra de filozofie marxistă a Universității Lomonosov din Moscova. Antal, zâmbitor și prietenos, a adăugat și calitatea de doctorand la aceeași Universitate prestigioasă moscovită.
Șueta, care treptat s-a transformat într-o discuție cu conținut mai de seamă, mai definitoriu, o public cu scopul de a arăta ce fel de subiecte se puteau purta cu un doctorand al Universității moscovite și că pe-atunci la ei, ca și la noi, se purta cenzura și, mai rușinos și grav, auto-cenzura.
În timpul discuțiilor, aducând vorba de poetul Osip Mandelstaam, de Anna Ahmatova și de Boris Pasternak, conversația s-a întrerupt minute în șir și a lăsat să se înțeleagă că doctorandul universității Lomonosov nu dorește să spună nici un cuvânt “nici așa, nici altcum”, despre cei care se “zbăteau” în mișcarea literară moscovită interzisă. Pe-atunci mi-era și mie frică. Mi-era teamă de ce va urma dacă discutai adevăruri nonconformiste și se afla. Cunoșteam cugetarea lui Boileau că “teama de un rău te duce la un alt rău și mai mare”.
În Oda lui Stalin scrisă de Mandelstam nu apare numele lui Stalin, dar elogiul, entuziasmul și admirația față de persoana lui, compuse cu tâlc, sunt atât de pregnante încât publicarea și răspândirea ei era suficient să te plimbe prin nordul Siberiei, dincolo de cercul polar, pe la Vorkuta, pentru a-ți scurta numărul de zile rămase. Cu poetul Mandelstam, Stalin s-a jucat ani de-a rândul ca pisica cu șoarecele. Până la urmă, Stalin s-a plictisit de el și l-a aruncat într-un vagon marfar, fără apă și fără o coajă de pâine, cu destinația Orientul Îndepărtat, așa că la Stația Wladivostok “Termini” n-a mai avut cine să coboare din vagon.
Discuțiile cu Antal au început în jurul poeziei lui Maiakovski care a fost, am zis eu, un înflăcărat, un tumultuos poet și dramaturg gruzin, ajuns sovietic după revoluția bolșevică.
- Da, a completat Antal, Maiakovski a făcut parte din mișcarea futuristă, dar după revoluția bolșevică s-a înscris în Partidul Comunist și a devenit un entuziast poet revoluționar, pe care Stalin nu l-a iubit, nu l-a iertat și nu l-a mai băgat în seamă, pentru erorile și păcatele din tinerețe sau pentru poemul “mamut” intitulat Lenin și nu Stalin. Relațiile lor au devenit și mai reci după ce Gorki l-a “încondeiat”, relatându-i lui Stalin punctul lui de vedere, defavorabil poetului.
- Aici, la voi, îl mai citește cineva pe Maiakovski? a continuat cu întrebările Antal.
- Nu știu, dar m-a impresionat iuțeala și precizia cu care bibliotecara de la biblioteca județeană din Târgu-Mureș s-a dus “ață” la volumul despre Maiakovski și l-a extras, tot “fulger”, dintre miile de cărți care se găseau pe rafturi în acea încăpere. Sigur că volumul a mai fost cerut și de alții din moment ce găsirea lui nu a pus probleme de timp bibliotecarei.
Antal vorbea gândit, cu voce în tonalitate joasă, rugoasă, încărcată de nicotină și fără inflexiuni. Între propoziții făcea pauze lungi și nu răspundea pripit. Știa cum și ce să vorbească. Se vedea cât de colo că este școlit. Era un slăbănog înalt de statură. Avea părul șaten și rar, o față descărnată, cu ten palid și ridat, ochi încercănați și obosiți. Purta ochelari demodați, cu rame groase, negre și lentile cu multe dioptrii. De la el am aflat că își face doctoratul la Universitatea Lomonosov din Moscova. N-am întrebat subiectul. Nici el nu l-a divulgat, dar l-am bănuit după întrebările lui puse cu tâlc.
- Ce părere aveți despre arta rusă?, m-a întrebat Antal.
- N-ar fi corect să formulez păreri calificate, savante, pentru că nu este “meseria” mea, dar ca un simplu observator pot spune c-am remarcat că există un “fir roșu” care trece prin toată creația artistică rusă. În câteva cuvinte se poate spune despre arta rusă că este densă, profundă, solemnă, grandioasă și impunătoare prin conținutul și proporțiile ei. Și-n continuare, am zis eu, după o scurtă pauză, aceeași forță și aceeași vigoare, același patos, aceeași expresivitate strălucitoare le găsești și în opera lui Dostoievski, și în picturile lui Repin, și în muzica lui Rahmaninov. Dacă citești “Crimă și pedeapsă” sau te uiți la “Edecarii de pe Volga” sau la “Zaporojenii scriind o scrisoare sultanului Mahomed al lV-lea”, găsești același dinamism și aceeași expresivitate strălucitoare. Energia, bărbăția, fermitatea și vitalitatea din concertele lui Rahmaninov nu contrastează cu romantismul și patosul din muzica lui și din creațiile celorlalți compozitori ruși, Glinka, Rimski-Korsaskov, Sostakovici, Ceaikovski.
După o pauză îndelung gândită, Antal mi-a replicat:
- Cred că ai dreptate. N-am crezut că se pot analiza și compara trăsăturile psihologice ale diverselor manifestări și creații în artă.
- Antal, am continuat eu, opera de artă este vie. În ea autorul investește tot sufletul lui și este cu atât mai valoroasă cu cât creația este mai sinceră, mai adevărată, mai curată, mai nefalsificată și mai originală. Pygmalion este dovada vie a efortului depus de creatorul de artă de a atinge limita perfecțiunii și a-și înzestra opera cu suflet. Din Pygmalion și din marmoră nu putea să se nască un copil cu numele de Pathos dacă sculptorul cipriot nu “încălzea” piatra cu iubirea lui.
- Interesant mod de a judeca operele de artă, a replicat Antal. Piesele de teatru ale lui Cehov se joacă pe toate meridianele și în toate anotimpurile pentru că subiectul lor este perceput ca autentic, real, incontestabil. Piesele lui de teatru sunt înțelese, gustate și cerute peste tot.
- Din ce cauză i-ai amintit numai pe cei trei? Ai omis o mulțime de scriitori, compozitori, pictori și mari maeștri ai coregrafiei.
- Cu nimic nu sunt mai puțin valoroși Puskin, Tolstoi, Gogol, Turgheniev, Stravinski, Ceaikovski sau Glinka, Nureyev, Baryshnikov sau Ulianova, am zis eu, dar pe aceștia trei, pe care ți i-am menționat la început, i-am avut mai aproape de cunoașterea mea.
- Nu toată lumea îi iubește pe ruși și arta rusă, a înaintat ideea Antal, șovăielnic, ezitant. De ce? Ce părere ai?
- În discuția noastră de până acum nu a fost și nu este vorba de ruși, ci de fenomenul cultural din spațiu eurasiatic ocupat de ei.
Dar dacă ai deschis subiectul, pot spune că peste tot în lume sunt oameni cu un grad ridicat de dezinformare, manipulați și împuterniciți să emită idei despre valoarea fenomenului cultural și politic, fiind ei înșiși lipsiți de suportul educațional și de nivelul cultural. Acestea ar fi motive suficiente ca unii să iubească sau să nu iubească fenomenul cultural rus. Subcultura unei colectivități mici nu-i permite cetățeanului de rând să sesizeze și să înțeleagă subtilitățile unor opere de artă străine de educația lui.
Dacă hotărârea lui Taras Bulba, vis-á-vis de fiii lui, este ușor de înțeles, de orice muritor, mai greu de sesizat sunt subtilitățile tăcerilor și comportamentul aluziv ale lui Cicikov din romanul “Suflete moarte” al lui Gogol. Când Cicikov tace, spune multe, zic eu.
Formularea unor păreri despre valoarea unei opere de artă, spune Antal, pornește de la stările afective pozitive sau negative ale investigatorului, iar spre final, cu formarea unor înțelegeri asupra verdictului de valoare sau nonvaloare. La toate acestea contribuie nivelul cultural și informațional al individului, dar și al grupului de școliți, criticii de artă, “împuterniciți” cu aprecierea fenomenului cultural.
Da! Zice Antal apăsat și precipitat, în continuare. Cu timpul este obligatorie publicarea constatărilor, dovedirea, precizarea și decizia “docților” asupra valorii sau nonvalorii fenomenului cultural studiat.
Aprecierea valorii unei opere de artă mai depinde și de tiparul psihologic moștenit de fiecare “supervizor” în parte, de ansamblul însușirilor lui morale, cât și de nivelul lui cultural, dar și de civilizația grupului social din care face parte, în care trăiește. De evaluarea bună a unei opere de artă depinde și de asimilarea unor noțiuni de bază, de cunoașterea obligatorie a unor idei și opinii.
Am observat că Antal scoate din buzunarul de la haină un blocnotes, un stilou și-și notează unele observații.
Cred că este interesantă problema diversității părerilor despre opera de artă, am continuat eu. Diversitățile și adversitățile considerabile (ca aspect și intenții) ale criticului de artă despre valoarea creatorului sau/și a operei sale, unele bune, altele greșite, altele incorecte și altele neplăcute, punerea în acord în unanimitate ale multiplelor păreri despre opera de artă în speță este de nerealizat, nu este posibilă. Ne-o explică enunțul făcut de William Thomson, un fizician și matematician englez de faimă care, iată, ce a zis la vremea lui despre cunoaștere și exactitatea cunoașterii:
“Am spus adesea că atunci când putem măsura mărimea despre care vorbim și o putem exprima printr-un număr, atunci noi știm ceva despre ea; dar când nu o putem exprima printr-un număr, cunoașterea noastră este slabă și nesatisfăcătoare; ea poate constitui un început de cunoaștere, dar avansăm puțin, în ideile noastre, către nivelul de știință, indiferent despre ce chestiune este vorba”.
I-am subliniat lui Antal că cei chemați să formuleze păreri despre valoarea operelor de artă, criticii de artă, lucrează cu instrumente de măsurat imprecise, aproximative, confuze, inexacte, de multe ori neînțelese, cu metode nesigure, cu păreri și observații trunchiate, de aceea răspunsurile lor pot deveni în timp neclare și de multe ori intenționat destructive.
Ce sunt și ce valoare aveau pentru unii compozițiile lui Franz Liszt ne-o arată o caricatură a timpului. În pavilionul unei urechi era un muncitor cu un baros enorm în mâini care lovea timpanul. Asta-i muzica lui Liszt! Așa-i apreciau atunci unii valoarea compozițiilor lui Franz Liszt.
Una este să spui că viteza vântului, măsurată cu anemometre (anemos gr, vânt), este de 140 km/h și alta este să spui că “mi se pare că vântul s-a întețit”. Sigur că în al doilea caz, până zici “mi se pare” te poți trezi cu casa descoperită și de multe ori dărâmată, fără să-ți iei măsuri de protecție. Cum vi se pare?
- Foarte interesant, a zâmbit Antal, pentru prima dată. Are dreptate William Thomson, zis și lordul Kalevin în privința stabilirii corecte a valorii, cu și fără instrumente de măsurat. Am să-ți citesc aprecierile profesorilor universitari din fișa matricolă a lui Hegel ca să vezi cât de relativi în opinii pot fi și savanții. Am rămas uluit după ce am citit fișa celui care a fost cel mai de seamă reprezentant al filozofiei clasice germane, Georg Wilhelm Friedrich Hegel; Metoda lui de cercetare, dialectica, a marcat și a completat concepția filozofică materialistă a lui Marx și Engels. Știu că Hegel a fost prieten cu Hölderlin și Schelling și asta spune tot, dar, ca o ironie a sorții, a fost cotat astfel la absolvirea facultății, de către profesorii lui: Este un element căruia nu i-a lipsit silința, dar cu pregătire mediocră, prost orator, iar în filosofie s-a dovedit un “idiot”.
O altă cauză a nepotrivirii verdictelor unora chemați în aprecierea valorii operei de artă, cât și asupra autorului ei este “nepregătitul” ajuns nemeritat în post de evaluator. Acesta, de obicei, este “burdușit” cu diplome și titluri academice ca să convingă pe îndoielnici de competența și calificarea lui și să determine obținerea dreptului la părere. Iată ce zice Descartes în această problemă: “oú il y a trop de titres, il n'y a guére de lettres” (unde-s prea multe titluri, nu e deloc știință).
Și ca “să revenim la oile noastre”, vorba lui François Villon, să amintim și de nuanțele regionale ale fenomenului cultural. Bunăoară, noi, ardelenii, îi înțelegem vorba, supărările și năzuințele lui Moromete, dar îl simpatizăm pe Titu Herdelea. Cumnata mea, Lucaciu Ileana, bucureșteană, critic de artă de certă valoare, îi înțelege bine vorba și aspirațiile lui Ion al Glanetașului, dar îl simpatizează pe Moromete.
Sunt personaje din Rebreanu și Marin Preda. Îi cunoști?
- Pe Rebreanu îl cunosc. Știu că este creatorul romanului psihologic. Am citit romanul “Pădurea spânzuraților”. Romanele “Ion” și “Răscoala”, nu. Pe Marin Preda nu-l cunosc.
Noi, care trăim în acest spațiu carpato_pontic, avem acest mare privilegiu, poate singurul, că înțelegem și arta latinilor, și a anglo-saxonilor, și a slavilor. Vecinătatea lor ne-a făcut această favoare de a-i pricepe în aceeași măsură pe Cervantes, Lope de Vega sau pe portughezul Camöes, pe Dante Alighieri, și pe Lampedusa, pe Goethe și pe Hölderlin, pe Shakespeare și pe Shaw, pe Dostoievski, pe Gogol și pe Puskin.
- Cred că ai dreptate, spune Antal. Kodály și Bartók Béla au înțeles și iubit folclorul românesc. Numai așa se explică compozițiile lor atât de reușite.
