Eram într-o clasă de liceu prin anii `70 în momentul exploziei liceelor în mediul rural. Mulți copii de țăran, nevoiași chiar, au putut să beneficieze de studii liceale fără mari eforturi materiale din partea părinților.
Astfel, gruparea localităților de pe câmpie a dus la înființarea nu numai a unui liceu, ci chiar a două-trei licee. Această politică în favoarea elevilor din mediu rural a durat aproape zece ani, după care exodul către oraș, prin industrializare, prin înființarea învățământului profesional și a altor forme știute, a dus la depopularea satelor și comunelor noastre. Nu știu dacă pentru unii a fost o politică bună sau rea, dar pentru mine și alții de condiția mea socială a fost o mană cerească.
Acum se încearcă, după greșelile impardonabile de după 1989, să se reia, inclusiv în mediul rural, forme de calificare determinate de învățământul dual și profesional, dar pașii sunt mici și rari, societatea concentrându-se pe învățământul superior, după care toată lumea să aibă un birou și o secretară, iar munca efectivă, fizică, a dispărut din preocupările actualelor generații tinere. Încercările de a resuscita un învățământ foarte eficient și frecventat, învățământul profesional
și tehnic se lovesc de lipsa resurselor, de dezvoltarea economiei ca suport pentru practică, astfel că între teorie, unde suntem bine acoperiți cu resurse umane, și practică, e o prăpastie nedorită.
Resursele bine pregătite prin formele de învățământ menționate au ieșit la pensie în ultimii 30 de ani, iar formarea noilor specialiști lasă de dorit, mai ales că un adevărat meseriaș, capabil de a aduce patronului plus valoare, nu se formează în câteva luni, nici măcar în câțiva ani, experiența dovedind această afirmație din plin.
În aceste momente, când învățământul nu e așezat pe un suport stabil și solid, fără un cadru legislativ coerent și fără o strategie pe termen mediu și lung, când în învățământ există foarte multă foială și chiar nechibzuință, vine peste noi blestematul de virus, și ne pune pe gânduri, nu numai pentru ce vom face, ci mai ales dacă vom mai rezista fizic și psihic unei asemenea presiuni. Deocamdată până la „ Doamne ferește", o lovitură generalizată rămâne cu acel optimism specific românului, trecut prin momente grele, din când în când, și, dacă a căzut a fost pentru un moment, deoarece a avut resurse fizice, psihice, morale și profesionale pentru a se ridica precum acea pasăre măiastră din propria cenușă.
Mă întorc la anii de liceu, când într-o oră de dirigenție se dezbătea o teorie a existenței și continuității, mai pe scurt: ce părere avem despre viitorul societății în general? Era anul 1969. Fiecare din cei 28 de colegi trebuia să ia cuvântul, să își spună părerea, timpul fiind nelimitat.
Am ascultat părerea fiecăruia, eu fiind mai la sfârșitul catalogului, și timid, cu un glas puțin nesigur, am afirmat: societatea se dezvoltă sub toate aspectele, sub ochii noștri, dar până când și până unde? Aici am venit cu argumentele momentului: nivelul de trai era din ce în ce mai bun, sub toate aspectele, tehnologia, industria în general prindea tot mai mult teren, cultura se dezvolta intens, atitudinile începeau să fie tot mai optimiste. Nu a fost suficient și atunci am luat ca exemplu o plantă oarecare, alimentată cu aer, lumină și îngrășăminte devine tot mai dezvoltată de la un an la altul. Totuși, dirigintele, un eminent profesor de geografie, fie iertat, a bănuit că am ceva de spus și m-a provocat. Atunci, în gândirea mea de adolescent la 18 ani, am spus în fața colegilor că lumea merge, merge înainte cu noi sau fără noi, dar la un moment se va întâmpla ceva, nu știu când, un blocaj și societatea care va mai rămâne după acest moment care poate fi un dezastru ce echilibrează populația, o va lua de la început cu alte forțe, cu alte orientări, cu altă energie, dar eu sunt sigur că acest lucru se va întâmpla. Drept răsplată pentru aceste gânduri lansate la ora de dirigenție, am primit un șut în partea opusă feței și a trebuit să părăsesc clasa. Colegii se așteptau la alte sancțiuni care nu au venit, probabil că și dirigintele gândea la fel, dar nu putea să spună.
Se pare că am avut dreptate atunci în curajul meu naiv. Se pare că acele vremuri de care vorbeam se apropie. Sub ce formă, mi-e tare greu să fac supoziții, dar poate fi o relativă selecție fizică, iar lumea din acel moment nu va mai fi cea care a fost. Mulți gândesc așa, dar poate că frica încă îi mai domină să o spună sau alungă gândul. De atâta politică, am uitat istoria.
Iată efortul colectiv al bugetarilor mult huliți în societate, medici și tot ce înseamnă acest domeniu, polițiști, jandarmi și, nu în ultimul rând, dascălii care fac eforturi deosebite, prin ceea ce mijloacele moderne le oferă, pentru a nu pierde generații, pentru a fi la înălțimea pregătirii și mândriei lor profesionale.
Când hăuleam prin piețe, prin fața prefecturii, prin fața Guvernului, prin mitinguri pentru majorarea bugetelor sănătății și învățământului, eram speriați și speriați cu sancțiuni. Uite că am avut și de această dată dreptate!
Oricum, poporul român nu va pieri, deși unii ar vrea, poporul român a știut să își adune energiile pozitive și a luat-o de la capăt de câteva ori și o va face și acum. Cu ce eforturi, cu ce sacrificii, nu știu. Să ne rugăm pentru noi și pentru alții, pentru cei buni și pentru cei răi, pentru credincioși și necredincioși. Să stăm ca în copilărie, câteva clipe la icoană, și să ne rugăm pentru iertare și pentru toți românii, conștienți că se vor respecta indicațiile formulate de cei îndrituiți să ne treacă peste acest mare obstacol.
Stați în casă, dați dovadă de maturitate, înțelegere și disciplină de fier, încercați să alungați stresul și depresia prin redescoperirea bibliotecii personale, prin redescoperirea cititului! Sănătate tuturor!
