Înainte de secolul al XIV-lea, defectele de vedere - fie ele congenitale sau legate de vârstă - erau afecțiuni fără leac. Această realitate îi lovea în special pe cei care făceau munci de precizie sau activități intelectuale bazate pe lectură și scris. Printre aceștia din urmă erau și călugării.
Un om de știință arab, Ibn al-Haytham, cunoscut în Europa sub numele de Alhacen, a creat baza teoretică a acestei invenții în secolul al XI-lea, prin studiile sale asupra corneei umane și efectelor razelor de lumină asupra oglinzilor și lentilelor.
Cărțile sale au fost traduse în latină, în secolul al XIII-lea și au suscitat un larg interes pentru optică și aplicațiile sale practice. Au apărut astfel primele “pietre pentru citire”, lentilele emisferice care au fost utilizate ca lupe și care constituie precursoarele ochelarilor.
Momentul inventării ochelarilor este situat în jurul anului 1286.
O relatare de epocă menționează un călugăr din Pisa, pe nume Alessandro della Spina, care a murit în 1313 și care: “...putea să reproducă tot ce vedea. El însuși a făcut ochelarii, pe care altcineva i-a conceput înainte, dar fără a dori să-i comunice secretul. Pe de altă parte, Alessandro i-a învățat pe toți cum să facă asta”. (sursa - cunoastelumea.ro)
