NICOLAE TITULESCU - OM POLITIC ȘI UN EMINENT DIPLOMAT ROMÂN

Nicolae Titulescu s-a născut la Craiova, în anul 1882, urmează studii strălucite la Paris, după care se întoarce în țară și profesează ca profesor de drept civil la universitățile din Iași și București. Obține titluri academice: membru al Academiei Române, Președinte al Academiei Diplomatice Internaționale ș.a. A ocupat funcțiile de ministru de finanțe (1917 și 1920-21), delegat la Conferința de Pace de la Paris (1920), ambasador la Londra (1922-1927), ministru de externe (1927-1928; 1932-1936), delegat permanent al României la Liga Națiunilor (1920-1936). A fost o personalitate de prim rang a diplomației europene; soluțiile sale diplomatice fiind mereu acceptate de comunitatea internațională, remarcându-se printr-un strălucit talent oratoric, susținut de o documentație vastă și riguroasă argumentație. Este singura personalitate politică din Europa, aleasă de două ori, succesiv, ca președinte al sesiunii ordinare a Adunării Ligii Națiunilor (1930 și 1931). Titulescu a militat pentru suveranitatea și egalitatea tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitatea colectivă și prevenirea agresiunii. Pe această linie a semnat, în 1933, la Londra, „Convenția pentu definirea agresorului”, a depus eforturi însemnate pentru încheierea, în același an, a Micii Înțelegeri și pentru încheierea, în anul următor, a Înțelegerii Balcanice, pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii. A militat pentru promovarea unor relații de bună vecinătate cu marea vecină din răsărit, Uniunea Sovietică. Printr-o muncă dusă de-a lungul anilor, s-a reușit restabilirea relațiilor diplomatice și a demersurilor necesare pentru încheierea Pactului de Asistență Mutuală dintre cele două țări. Prin acțiunile sale, a militat pentru crearea unui sistem de securitate european în epoca interbelică, în care să fie inclusă și România. Politica externă a României a fost legată, mai bine de 20 de ani, de numele lui N.Titulescu. Concepțiile sale erau clare; el apăra atât interesele propriei sale țări, cât și cauza păcii în lume. A combătut cu fermitate revizionismul, care amenința statele Micii Alianțe. El a înțeles la timp, mai bine ca mulți alții, că politica de revizionism a unor țări ca Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, vizând o nouă reîmpărțire a lumii, implică o mare amenințare și pentru integritatea teritorială a țării noastre. Față de această atitudine a lui Titulescu au apărut destui oponenți din afara și din interiorul țării, printre care chiar și Regele Carol al II-lea. Între rege și Titulescu se manifestau numeroase animozități, regele văzâdu-se, printre altele, preocupat de a deveni ceea ce el numea „propriul meu ministru de externe”, ceva comparabil cu dorința de astăzi a șefului statului de a avea „guvernul meu”. S-a ajuns astfel ca, pe neanunțate și fără niciun motiv, Guvernul Liberal condus de Gh. Tătărescu, instalat la 29 august 1936, să-l înlăture pe Titulescu de la conducerea ministerului, în timp ce acesta, la Moscova, purta tratative importante pentu țara noastră. Înlăturarea lui N.Titulescu s-a repercutat direct asupra evoluției pozitive a tratativelor româno-sovietice, purtate între anii 1922-1936. Era momentul în care se ajunsese la o apropiere a punctelor de vedere în ce privește statutul Basarabiei, a semnării Pactului de Asistență Mutuală și a recuperării Tezaurului aflat în păstrare la Moscova. Pactul de Asistență Mutuală fusese semnat pe 21 iulie 1936, de N. Titulescu și Maxim Litvinov, comisarul de la ministerul de externe al Uniunii Sovietice. Acest pact cuprindea și formula de „recunoaștere a Nistrului ca frontieră între România și U.R.S.S.” La venirea în țară, Titulescu a aflat cu surprindere de eliminarea sa din noul guvern liberal, instalat la 29 august. Cei doi semnatari se întrebau ce se va întâmpla cu pactul semnat de ei, doar cu câteva zile în urmă. La începutul lui septembrie, între Litvinov și Titulescu are loc umătoarea convorbire telefonică: Litvinov - „Ați depus la Afacerile Externe actul din 21 iulie?” Titulescu - „Nu, i-am răspuns de bună credință.

M-am supus dorințelor dvs. și am încetat de a mai fi ministru, înainte de a fi putut să-l comunic în persoană la București “. Atunci mi-a răspuns Litvinov: „Nu-l depuneți, actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, căci demiterea dvs. în împrejurările cunoscute, echivalează cu o schimbare a politicii externe”. Titulescu a considerat că este de onoarea sa ca actul în cauză să rămână necunoscut, așa cum i-a cerut partenerul de tratative. Acest act valoros, dacă guvernul liberal ar fi știut să-l valorifice la timpul acela, poate că nu s-ar fi ajuns la pierderile teritoriale din anul 1940, și de ce nu, poate chiar la eliminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Oricum, înlăturarea lui Titulescu din guvernul liberal a iscat ample controverse, atât pe plan intern, cât și pe plan european. În țară, majoritatea forțelor politice acceptau și promovau politica angajată de statul român prin Titulescu. V. Madgearu scria: „Nimeni nu va putea înțelege procedeul folosit față de unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai țării, care i-a adus, vreme de două decenii, mari servicii”. I. Mihalache, adresându-se primului-ministru liberal, Tătărescu, arăta: „Vă dați seama în ce situație inferioară vă puneți trecând meschine interese de partid pe deasupra intereselor superioare ale țării?”. Cercurile antirevizioniste din țară au văzut ca motiv pentru eliminarea din guvern a lui Titulescu intensificarea din exterior a propagandei hitleriste și tendința tot mai vădită a Ungariei, sprijinită de Italia, de a denunța Tratatul de la Trianon. Pe plan extern, o profundă mâhnire a produs acest act opiniei publice din țările Micii Alianțe și Înțelegerii Balcanice. Presa din Turcia, Cehoslovacia, Franța, Elveția, Uniunea Sovietică, sublinia, în spații largi, meritele lui Titulescu la elaborarea și promovarea politicii externe a României, pentru constituirea și activitatea Micii Înțelegeri etc. Ziarele din Anglia nu au acordat credit explicațiilor de la București cu privire la înlăturarea lui Titulescu, și anume că s-ar fi luat această măsură „din dorința de a se forma un guvern pur liberal pentru o mai mare autoritate la introducerea de măsuri energice, în vederea lichidării anarhiei interne”. În septembrie 1936, ziarul Times arăta că „această motivare nu poate fi primită, deoarece influența politică internă a lui Titulescu era mult mai liberală decât influența Partidului Național oficial”. Pe de altă parte, presa din Italia, Germania, Ungaria, Bulgaria a publicat numeroase articole, prin care se exprima satisfacția în legătură cu înlăturarea din guvern a lui Titulescu, care, prin vocea și autoritatea sa, se opunea cu tărie revizionismului. La un an de la înlăturarea din guvern, la solicitarea lui Maxim Litvinov, cei doi au o întâlnire în localitatea Talloires, aflată la 35 km de Geneva, pe teritoriul francez. Discuțiile au început și continuat asfel: Litvinov - „Credeți că aveți Basarabia”?. Titulescu - „Dar aceasta este o chestiune care nu se mai pune după actele pe care le-ați semnat în 1933 și 1936, chiar dacă acesta din urmă n-a fost oficializat” . Litvinov -„Raționamentul dvs. ar fi valabil dacă și guvernul român ar vorbi astfel, dar aflați că de mai multe zile domnul Victor Antonescu îmi cere recunoașterea de jure a Basarabiei, lucru care pentru U.R.S.S. înseamnă că România nu posedă Basarabia în virtutea actelor anterioare pe care dvs. le-ați semnat”. Deosebit de interesante punctele de vedere ale celor doi artizani ale acestor acte ... rămase doar pe hârtie! Discuțiile au continuat într-un ton amical, încărcat parcă de regrete reciproce, la finalul cărora Litvinov a declarat „România, repet - în zadar spuneți contrariul - și-a schimbat politica externă. Vrem ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus și nu german. De aceea țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile”. Putem oare concluziona, din cele relatate, fără a greși, că eliminarea din viața politică a lui Titulescu a fost un act politic, care a dinamitat viața politica românească, trasându-i o nouă cale, care ne-a adus multe necazuri și dureri. Oricum, a fost un moment al istoriei care merită a fi luat în seamă, pentru a nu mai fi repetat și în zilele noastre, cu nimic mai simple și cu vremuri și acțiuni la fel de delicate. În încheiere, ca, probabil, punte de legătură pentru ce va urma, mai amintim că, la sfârșitul lunii mai 1937, Litvinov l-a primit la Geneva pe V. Antonescu, propunându-i reluarea discuțiilor asupra tratatului de asistență mutuală. Ministrul român a primit cu rezerve propunerea, argumentând că „opinia publică din România ar fi nefavorabilă unui angajament de asemenea natură”… Ceea ce pe vremea lui Titulescu era altfel!!! Din acest moment, tratativele româno-sovietice au luat o altă turnură, cea a contrelor și contradicțiilor, linie de care nici astăzi nu suntem departe. Calea dialogului este binevenită oricând. Despre Titulescu să mai amintim doar atât, că din 1936 a emigrat în Elveția, apoi în Franța, la Paris și la Cannes, unde se stinge din viață, în anul 1941. În emigrație a continuat să fie activ, folosind orice prilej pentru a promova interesele României și ideea menținerii păcii în Europa.

Lasă un comentariu