Motto: „E amintirea corn de vânătoare / Al cărui sunet se destramă-n vânt?" Guillaume Apollinaire
Remember și comemorare Marin Șara. La 11 octombrie 2020 se va împlini un an de la plecarea la cele veșnice a aceluia care a fost remarcabilul om de cultură reghinean, Marin Șara. Dintre resorturile morale și motivațiile profunde ale acestui eseu, fac parte și dorințele unui prieten adevărat, de a înțelege cine a fost și ce a realizat în aproape 50 de ani de activitate culturală, inegalabilul Marin Șara.
Tăceri prelungite și inexplicabile, evaluări contradictorii și uneori nedrepte ale unora dintre cei care l-au cunoscut, au devenit pentru mine semne de întrebare persistente privind adevărurile fundamentale din viața regretatului meu prieten, Marin Șara. Un adevărat mister comportamental pare să planeze mereu asupra felului în care ajungem să ne prețuim aproapele și cum încercăm să-l înțelegem și să-l susținem moral în momentele dificile ale vieții lui.
Pentru o analiză corectă și lipsită de prejudecăți, am consultat dicționarul biobliografic „Profiluri reghinene" (Reghin, 2008) și am descoperit astfel următoarele surse de apreciere pozitivă: Dumitru Husar - „Marin Șara, prestigios animator al vieții culturale reghinene" (în anul 2000), Mihai Bărdășanu - „Marin Șara, un adevărat cavaler reghinean al cărții și culturii" (2005), Ion Longin Popescu - „Marin Șara, Cavaler al Ordinului «Meritul Cultural» " (2005), Dan Rușanu - „Marin Șara, un patriarh respectat al culturii reghinene" (2008), Robert Matei - „Marin Șara, venerabilul cavaler al cărților reghinene" (2008).
Mi-am adus aminte cu acest prilej comemorativ și de adversarii, mai mult sau mai puțin anonimi, ai lui Marin Șara. Într-un regretabil material jurnalistic, unii dintre aceștia făceau niște afirmații absolut ridicole la adresa unor presupuse „puncte negre" din viața lui Marin Șara. Menționăm doar câteva dintre aceste acuzații bizare: de ce M.Ș. devenise liderul de opinie al unui grup de prieteni apropiați, cu care se întâlnea prea des și consumau împreună prea multe cafele într-un cochet local reghinean?, de ce M.Ș. continua să fie menținut în activitate profesională în ciuda vârstei înaintate?... (acuzații făcute publice sub forma unui material de presă intitulat „Matusalemic reghinean în jilț de bugetar", octombrie 2009).
După această „palmă" morală profund nedreaptă, M.Ș. se va pensiona în decembrie 2010, spre bucuria, nemărturisită public niciodată, a detractorilor lui tradiționali. Ca un corolar al acestor evenimente, în 4 decembrie 2010, într-un restaurant reghinean, M.Ș. își va serba ieșirea la pensie, sărbătorit de un număr mare de oameni de cultură mureșeni și angajați ai bibliotecii reghinene, instituție de cultură pe care a slujit-o cu credință și profesionalism atâția amar de ani.
„Vrednic este de laudă și apreciere!", au exclamat, cu acest prilej, apropiații lui de o viață: „caracter și personalitate culturală remarcabilă a Reghinului, pasiune deosebită pentru carte și rolul ei în comunitate, i s-a potrivit mereu zicala «omul care sfințește locul», adept declarat al adevărului și al dreptății, posesor al unor virtuți umane alese, un adevărat prieten, un bun coleg, un înțelept consultant cultural, un om echilibrat și niciodată supărat pe ceva sau cineva, te prețuim, te admirăm și te iubim pentru talentul și diplomația ta de a armoniza energiile culturale din jurul tău!"...
Susținătorii lui morali au confirmat, și cu prilejul acelui moment, calitățile remarcabile de om al cetății și de bun prieten, al lui M.Ș. - o personalitate complexă și tolerantă, pe care funcția de manager cultural, timp de aproape 20 de ani, nu l-a deformat sufletește, în ciuda multelor furtuni și momente dificile din viața lui. Se spune că „în spatele unui bărbat puternic sufletește", așa cum a fost și cazul lui M.Ș. „stă întotdeauna o femeie și mai puternică". Așa a fost și viața lui M.Ș. - în „spatele" lui M.Ș. a stat mereu prietena și tovarășa de viață, Valerica Șara. Rezistența la stress și la dificultățile vieții lui și-au avut originea în atmosfera pozitivă din familie.
Acum, când se apropie cu pași repezi trecerea unui an de la plecarea la cele veșnice a aceluia care a fost excepționalul om de cultură reghinean, Marin Șara, nu pot să nu mă gândesc și la cât de fragilă este uneori granița dintre recunoștință și uitare, dintre adevărurile noastre cotidiene și mistificarea premeditată a faptelor bune, să mă gândesc cu preocupare la prăpastia morală dintre prieteniile „de etapă" și puținele mari prietenii de care are parte un om, într-o viață asemănătoare cu a lui M.Ș.!
