Psihologul român Doina Badea, citat de adevarul.ro, susține că neglijarea emoțională poate fi o formă de abuz subtil, ținând cont de ecourile pe care aceasta le are de-a lungul vieții noastre. Ea ne poate sabota nevoile, ne învață să ne îndepărtăm de ele, ne alterează relația cu sinele și cu ceilalți.
Specialistul Doina Badea ne arată cât de toxică este această formă de abuz și cum ar trebui să combatem efectele ei.
Cum resimțim neglijarea emoțională
“Oare, care este linia care desparte neglijența de abuzul emoțional?! Ce înseamnă a te simți neglijat? Când anume, în copilărie, a contat mai mult ceea ce au vrut alții, iar nevoile voastre au fost complet neglijate și neimportante?
Prin urmare, vă propun să clarificăm anumite aspecte, cum ar fi, cum arată neglijarea emoțională pentru copii, cum greșesc părinții fără să își dea seama, cum ajunge un părinte să își neglijeze emoțional copilul, care sunt diferențele sau asemănările cu abuzul emoțional, cum cresc copiii și ce traumă sau ce comportamente dezvoltă ei ulterior.
Cu toții avem nevoi multiple și acționăm în funcție de acestea, încă de când venim pe lume. Satisfacerea acestor nevoi este extrem de importantă pentru dezvoltarea emoțională a copilului. Nevoile psihice fundamentale sunt nevoia de apartenență, nevoia de autonomie și de siguranță, nevoia de satisfacere a plăcerii, nevoia de încredere în sine și nevoia de recunoaștere”, explică psihologul Doina Badea.
Sugarul nu poate supraviețui în absența sentimentului de apartenență!
Simțim nevoia de apartenență de când ne naștem și pe tot parcursul vieții. Sugarul nu poate supraviețui în absența sentimentului de apartenență. Atunci când părinții ignoră această nevoie de apartenență a copilului vorbim despre neglijare, respingere și abuz emoțional.
Neglijarea se poate manifesta în multe moduri. Un copil se poate simți neglijat chiar dacă are niște părinți iubitori, dar aceștia sunt stresați. Tot neglijare este și ceea ce simte un copil care trăiește într-o familie cu trei-patru copii sau cu un părinte alcoolic și puțini bani pentru îngrijirea lor.
Neglijarea poate să apară și în familiile monoparentale, fără ca părintele care crește copilul să își dea seama de acest lucru, deoarece el trebuie să suplinească lipsa celuilalt părinte, atât în ceea ce privește timpul petrecut cu copilul, cât și financiar.
Când apare neglijarea emoțională, unui copil nu îi este satisfăcută nevoia de apartenență și are de suferit capacitatea de atașament a acestuia, iar el poate dezvolta un stil de atașament anxios-evitant. La maturitate, va ajunge să evite legăturile strânse, să evite să se implice în relații. Sau, poate avea un stil de atașament anxios-dependent, caz în care acesta se agață de partener sau devine dependent de cei din jur.
Nevoia de autonomie și de siguranță
Copilul nu vrea doar să fie îmbrățișat, hrănit sau îngrijit, ci are nevoie să cerceteze și să exploreze mediul extern. Scopul lui este să devină autonom, independent față de părinți. Pentru copil, autonomie înseamnă control, iar control înseamnă siguranță.
Nevoia copiilor de a se dezvolta autonom poate fi împiedicată sau ignorată de către părinți. Părinții hiperprotectori, care le pun limite copiilor (ca să nu pățească ceva rău) îi determină pe aceștia să devină anxioși, iar la maturitate să se îndoiască de capacitățile lor.
Neglijarea acestor nevoi va afecta încrederea pe care copilul o are în sine și în ceilalți. Cei evitanți suferă de teama de implicare: fie nu formează cupluri, fie nu îi permit partenerului să se apropie suficient de ei, sau, după momente de apropiere, se îndepărtează de acesta.
Cei dependenți au o nevoie excesivă de apropiere sufletească, au impresia că nu pot trăi fără un partener, se agață de partenerul de cuplu sau de prieteni, le este frică că nu se pot descurca de unii singuri. Iar această tendință pornește din neglijarea emoțională resimțită în copilărie, o teamă că poate pierde (mai târziu) partenerul, o nesiguranță în propriile abilități.
Neglijarea emoțională afectează capacitatea de adaptare
Plăcerea și neplăcerea sunt în strânsă legătură cu emoțiile noastre, pentru că tindem să ne îndeplinim plăcerile și să evităm neplăcerile. Este important ca omul să își însușească abilitățile necesare pentru toleranța la frustrare și amânarea recompensei, să învețe să își gestioneze corespunzător nevoia de satisfacere a plăcerii.
Unii părinți îi refuză prea mult copilului îndeplinirea dorințelor, iar alții îl alintă prea mult. Găsirea unui echilibru adecvat este ceea ce ar trebui să fie un scop în creșterea și educarea copilului. Cu toții avem o nevoie înnăscută de a fi apreciați, nevoie strâns legată de cea de apartenență, deoarece trebuie să existe cineva care să ne aprecieze, deci să simțim că aparținem cuiva.
Dacă părinții sunt foarte exigenți, practicând neglijarea emoțională a copilului, acesta va învăța să se conformeze pentru a-și mulțumi părinții sau măcar pentru a nu fi pedepsit.
Astfel, el va învăța să își reprime furia, deci nu va ști cum să o gestioneze sau să o afirme în mod rezonabil. Mai târziu, el va reacționa fie evitând anumite acțiuni, fie revoltându-se, întrucât această emoție a lui, în copilărie, nu a fost modelată, acceptată sau explicată de către părinți.
Rănile provocate de neglijarea emoțională
A abuza emoțional pe cineva înseamnă a face anumite lucruri împotriva a ceea ce simte sau crede acea persoană, a obliga pe cineva să facă sau să fie așa cum vrei tu, fără să conteze că acest lucru îi provoacă celuilalt suferință.
Copiii neglijați sau abuzați emoțional cresc cu diverse traume sau răni: rana de respingere, care poartă masca de fugar (el fuge pentru a nu fi respins), rana de abandon, care poartă masca de dependent (de frică să nu fie abandonat, el devine dependent de cel de lângă el), rana de umilire, care poartă masca de masochist (decât să fie umilit, mai bine acceptă că îi place asta), rana de trădare, care poartă masca de dominator (decât să fie trădat, mai bine controlează el totul, dominând), și rana de nedreptate, care poartă masca de rigid (dacă este rigid și inflexibil, alții nu vor încerca (putea) să îl nedreptățească).
Neglijarea emoțională în cuplu
Neglijarea emoțională în cuplu se manifestă atunci când partenerul nu se simte ascultat, iubit, protejat, când nu simte că i se acordă atenție, iar celălalt este indiferent la emoțiile sale, când se simte mințit, dacă nu primește feedback de la partener, legat de trăirile sale, când este persiflat, ignorant, criticat, dacă nu îi sunt luate în serios părerile.
Partenerul are nevoie să simtă că face parte dintr-o echipă, că este susținut și înțeles.
Lipsa de interes față de preocupările și hobby-urile partenerului sunt tot o formă de neglijare. Sunt cupluri care își neglijează partenerul, mai ales când apare primul copil, deoarece rămân doar în rolul de părinte și uită de rolul de partener.
De la neglijare emoțională la... adicții
Specialistul Doina Badea afirmă că a întâlnit cupluri, la psihoterapie, care reclamau că partenerul lor nu are timp pentru ei, că stă prea mult pe telefon, că vorbește cu alte persoane pe rețelele de socializare, iar atunci când ies cu prietenii pare mai interesat și mai deschis față de alții sau față de persoanele dispuse să îl asculte.
Sunt și persoane care spun că partenerul lor muncește prea mult și nu mai au timp să se relaxeze și să călătorească împreună, în ciuda faptului că ar avea bani suficienți pentru asta.
În aceste cazuri, cel care simte neglijarea emoțională poate ajunge să consume alcool sau să aibă tendința de a mânca în exces, să se joace des pe calculator sau să facă cumpărături compulsive. Partenerii neglijați nu se simt importanți și de aceea simt un gol pe care au nevoie să îl umple cu orice adicție (viciu).
Vindecarea...
Despre neglijare putem vorbi și în relațiile de prietenie, deoarece și aici relația poate deveni toxică. Uneori, în prietenie, așteptările sunt mai mari, pentru că se presupune că prietenii pot fi acolo mereu și pot fi mai indulgenți și mai permisivi decât partenerii de cuplu.
Pe de altă parte, este mai ușor să renunți la un prieten toxic decât la un partener de cuplu. Deseori, oricât de dificil ar fi, recomandabil este să luăm această decizie. Este foarte important ceea ce se întâmplă cu noi în copilărie și ce tendințe avem, dar este mult mai important ceea ce facem noi cu toate aceste bagaje emoționale cu care intrăm în viața de adult.
Orientarea spre soluții este un aspect care depinde foarte mult de noi, chiar dacă soluția presupune să vorbim cu prietenii, să participăm la cursuri, să facem psihoterapie, să facem sport sau orice altceva considerăm noi că ne poate ajuta pentru a fi o variantă mai bună a propriei persoane și pentru a compensa în mod sănătos lipsurile pe care le-am avut în copilărie, pentru a nu ajunge să practicăm neglijarea emoțională cu noi înșine - concluzionează psihoterapeutul Doina Badea.
