Despre Eugen Nicoară s-a scris și se va mai scrie, deoarece a fost o personalitate care a marcat spațiul mureșan atât din perspectiva științifică, cât și din cea culturală și politică. Mai mult, a fost un mare filantrop, iar lucrarea sa în acest domeniu este prezentă și astăzi în multe localități din Valea Mureșului Superior.
S-a născut la Ibănești, la 6 ianuarie 1893, și a fost botezat la biserica din Pietriș, unde a slujit tatăl său. Părinții săi, preotul Grigore Nicoară, născut la Râpa de Sus, și fiica preotului Ioan Petra din Ibănești, s-au bucurat și la vreme și-au îndreptat fiul spre cele mai bune școli ale vremii. Astfel, a urmat clasele primare la Gurghiu, apoi la Odorheiul Secuiesc, încheind studiile liceale la Târgu-Mureș, după care a urmat studiul medicinei la Cluj, apoi, în anul 1918, și-a susținut teza de doctorat la Budapesta, unde a și lucrat la începutul carierei sale medicale.
Urmând îndemnul mitropolitului Ioan Mețianu, care l-a ajutat cu o bursă de studii, s-a întors în meleagul natal, pentru a-i servi pe oameni cu știința dobândită, așa cum s-a angajat în fața înaltului prelat.
Din caietele de însemnări ale doctorului Eugen Nicoară, și din alte documente vechi, am încercat să fac un istoric sumar al spitalului din Reghin, pe care l-a edificat și l-a donat cu titlul de restituire a ajutorului primit în timpul studiilor sale.
În anul 1921 s-a întors la Reghin, într-o perioadă când situația sanitară a localității era destul de precară. Iată ce va nota soția sa, Nicoară Maria, în legătură cu această situație: “Orașul Reghin nu avea pe atunci spital, fapt ce prejudicia mult interesele celor cari erau obligați în caz de necesitate să se interneze la Târgu-Mureș sau la Cluj. Văzând această situație, soțul meu și-a făcut planul să clădească un spital în care să poată fi internați bolnavii și în care să se poată face și orice intervenție chirurgicală. Pentru realizarea planului său a început să muncească din răsputeri și să adune materiale și bani.”
Pentru început, municipalitatea a cumpărat o casă în strada Mihai Viteazu de astăzi, aproape de Piața de Joi, în care a început amenajarea unui spital. La sfârșitul anului 1922, lucrarea a fost finalizată, urmând să funcționeze începând cu 1 ianuarie 1923. Instrumentarul a fost procurat, pe banii lor, de către Eugen Nicoară, Aurel Moldovan și Ion Chinezu, care a fost numit administrator al spitalului. În urma unui concurs promovat cu rezultate bune, Eugen a fost confirmat definitiv ca medic primar chirurg și director al spitalului. Noul inspector general sanitar a dotat spitalul cu un aparat Roentgen, tip Gross Heliodor și alte aparate complexe de radioscopie, radiografie și radioterapie, încât spitalul respectiv era mai dotat decât cel din Târgu-Mureș. La secția de Radiologie a fost numit dr. Vasile Nicolescu. Structura constructivă era compusă din două saloane și trei rezerve, cu un număr total de 40 de paturi. Exista sală de operație și instalație de apă, dar apa trebuia adusă din Mureș, cu ajutorul unei căruțe. În acel spital au fost tratați 8.459 de bolnavi și au fost făcute 6.634 de intervenții chirurgicale. Dar doctorul Eugen Nicoară, care văzuse multe unități de sănătate din Europa, nu era mulțumit. Astfel, a demarat lucrările pregătitoare pentru construcția unui nou spital. Pe o finanțare de la stat nu putea conta. Și atunci, ca și acum, distanța până la București era aceiași, iar județul era o verigă administrativă ce nu se angaja în astfel de lucrări. În afară de soția sa, aproape că nici nu avea cu cine să se consulte în această privință și amândurora le intraseră în cap să construiască un edificiu cu o capacitate de cel puțin 100 de paturi. Atunci, ca și acum, era o epocă a revendicărilor. În urma unui proces ce a durat mai mulți ani, unei familii i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 3 hectare, pe care aceștia, sătui de cât au umblat prin tribunale, s-au hotărât să o vândă. Tinerii medici aveau banii necesari și târgul a fost perfectat într-o clipă. Dar terenul era la capătul străzii și nu era tot cuprins în intravilan. Cu toate că planul și devizul erau întocmite, nu s-a putut începe lucrarea până nu a fost cuprins tot terenul în intravilan. În paralel, s-a trecut la procurarea materialelor de construcție. Au fost aduși 6.000 de metri cubi de pietriș și nisip, 40 de vagoane de material lemnos, 5 vagoane de var, 30 de vagoane de ciment, 5 vagoane de traverse de fier și 3 vagoane de fier-beton. Transportul la locul construcției s-a făcut cu căruțele cu cai. După ce au fost aduse acele materiale, au început săpăturile la fundație, care în partea de nord au ajuns până la adâncimea de 6 metri. În primul an a fost construit subsolul, în cel de-al doilea, parterul, iar în cel de-al treilea, etajul și acoperișul. Au urmat apoi lucrările de instalații, montarea tâmplăriei, tencuielile și finisajul, pe parcursul altor ani. Echipa de constructori a fost condusă de prietenul său, Menyei, care punea suflet în tot ce făcea. La începutul anului 1933, instrumentarul spitalului a fost adus în clădirea cea nouă. Odată cu mutarea, s-au început lucrările pentru un corp de clădire cu o capacitatea de 30 de paturi, care urma să fie destinată bolnavilor contagioși. Tot atunci s-au construit atelierul, magazia de lemne, șopronul pentru trăsuri, camerele pentru dezinfectare și grajdul.
Prin Deciziunea Judecătoriei de Ocol Reghin, nr. 2041/1925 s-a intabulat, în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1188/1 aprilie 1925, în favoarea lui Eugen Nicoară, proprietatea cumpărată, cu prețul de 60.000 lei, de la Karol Kosch, cuprinsă în CF, nr. 3946, Reghin, cu numerele top. 411/3/a/1, 413/2/a/1 și 409/2/e/1, în suprafață de 253 de stânjeni pătrați. Imobilul respectiv era compus din casă de locuit, formată din 9 odăi, o anticameră, o bucătărie, o baie, o cămară, o spălătorie și o pivniță; având anexate un grajd și un șopron.
Întreaga finanțare a suportat-o familia Nicoară Eugen cu soția Maria, angajând împrumuturi cu diverse termene de rambursare. Lucrarea a fost mare, efortul, la fel, dar acestea au fost definitivate prin elanul extraordinar, prin responsabilitatea, sacrificiul și curajul acelor oameni. Până la cel de-Al Doilea Război Mondial, spitalul din Reghin, construit pe banii lor de către soții Nicoară, a fost renumit în întreaga Transilvanie.
La 19 februarie 1923, Eugen Nicoară a fost ales președinte al Astrei reghinene, funcție culturală de care s-a achitat cu cinste, înființând mai multe biblioteci sătești, implicându-se în programele de învățământ ale școlilor, promovând acțiuni de educație extrașcolară în direcția economiei casnice, economiei rurale și a instrucției sanitare. A înființat mai multe cămine culturale, a organizat serbări și conferințe, a contribuit la ridicarea mai multor biserici și troițe, s-a ocupat personal de construcția Palatului Cultural din Reghin, care astăzi îi poartă numele.
Acțiunile culturale a lui Eugen Nicoară au depășit aria regiunii, ajungând în Bicazul Ardelean, Valea Jidanului și Dămuc, localități aflate astăzi în județul Neamț. În cadrul Asociațiunii, a tipărit mai multe broșuri cu tematică medicală și lucrări cu alte teme, ca: Figuri mureșene, 1933; Chiuituri, obiceiuri de nuntă din județul Mureș, 1936; Murăș, Murăș apă lină... (literatură populară din regiunea Murășului de Sus, împreună cu prietenul său Vasile Netea). Numărul total al lucrărilor publicate s-au ridicat la 160.
În plan politic, a activat în cadrul Partidului Național Creștin, creat în anul 1935 prin fuziunea Ligii Apărării Național-Creștine, înființată de A.C. Cuza în anul 1923, cu Partidul Național-Agrar, condus de Octavian Goga. Astfel, la data de 5 ianuarie 1938, a fost instalat în funcția de prefect al județului Mureș.
Pentru activitatea sa a fost premiat și decorat cu: Ordinul “Steaua României” cl. I; Meritul cultural; Premiul Academiei Române “Năsturel Herescu”.
Citez fragmente dintr-un memoriu din 21 noiembrie 1956, pe care doctorul Nicoară l-a adresat Ministerului Sănătății: “Războiul, în timp ce a trecut frontul pe aici, a făcut mari stricăciuni clădirilor încă noi, zdrobind acoperișul, găurind păreții, răpind efectele, aparatele, instrumentarul etc... Și acum, tot soția mea și eu am făcut reparațiunile, cu bani împrumutați în sumă de 250.000 lei și am împlinit lipsurile, altfel spitalul nu ar fi putut ființa, în timp ce mii de accidentați din zona de război trebuiau îngrijiți urgent. În anul 1950, am dăruit spitalului un mare cuptor de bucătărie în valoare de 150.000 lei. Cu prilejul înființării Policlinicei din Reghin, am contribuit cu 27.000 lei. La înființarea Sanepidului local, am contribuit cu 50.000 lei. La cumpărarea automobilului, pe seama Inspectoratului Sanitar, am contribuit cu 50.000 lei. Toate aceste fapte sunt bine cunoscute de forurile competente.(...) După război, am ajutat materialicește Apărarea Patriotică, ca președinte al CARS-ului, îngrijind 250 de copii din regiunile secetoasă.(...) În cursul vieții mele, nu am fost pedepsit niciodată (desigur se referă la perioada dinainte de război, n.n.), nici nu am fost mutat disciplinar dintr-un loc în altul, fiindcă bolnavii mă stimau, aveau încredere în mine, iar personalul nu avea plângeri împotriva mea; petrecându-mi viața în spitale, începând cu anul 1915, în spitalul de Cruce Roșie din Budapesta ( ) apoi la Clinica Chirurgicală din Cluj, apoi la Reghin (...). Astfel se poate înțelege că în cursul vieții am executat 7.000 de operațiuni” (până în anul 1956,n.n.).
După război, însă, s-a împlinit zicala: “Fă bine și așteaptă rău”, ambii soții fiind supuși de către executorii regimului comunist din Reghin la un adevărat calvar, în intenția de terfelire și călcare în picioare a adevăratelor valori.
Despre personalitatea lui Eugen Nicoară ar mai fi multe de spus, dar spațiul editorial nu poate cuprinde mai mult, așa că voi mai reveni.
