Este oare posibil și necesar ca, uneori, suferințele din viața noastră să aibă și un rol benefic? Este necesară și suficientă suferința morală cotidiană, în efortul nostru de corectare a erorilor decizionale, dar și în aspirația noastră spre seninătate și înțelepciune? - Încercând să răspund la aceste întrebări, am descoperit, cu mirare, că în efortul de a descifra ce se ascundea, de fapt, în spatele unor decizii și fapte din viața mea, s-ar părea că suferințele morale avuseseră un rol decisiv. “Nu știu cum sunt alții, dar...” spunea Ion Creangă. Asemenea lui Ion Creangă, am fost și eu mereu captivat de nedumeririle legate de descifrarea mobilurilor reale ale unor fapte esențiale din viața mea și a celor apropiați mie, dar nu numai!
“Nu sunt ce par a fi”, afirma și poetul Ion Minulescu, în legătură cu o altfel de interpretare a vieții sale. Am trecut și eu prin momente și sentimente similare: am fost, până pe la 20 de ani, o fire interiorizată, timid și retras. Nu știam să dansez, nu știam să socializez, nu participam la petrecerile organizate de colegii mei de generație. În compensație, marea mea pasiune și preocupare zilnică a fost și a rămas, pentru toată viața, încă de la vârsta de 10 ani, cititul cărților din cele mai diverse domenii ale cunoașterii. Activitățile intelectuale de descifrare a misterelor din: istorie, psihologie, matematică, filozofie, beletristică... au răspuns mereu curiozității mele permanente, m-au captivat și mi-au făcut viața mai interesantă. Mărturisesc că nu mi-a plăcut școala în mod deosebit, mai ales, pentru că, asemenea multor copii, de oriunde și oricând, nu aveam nici eu o memorie mecanică performantă- nu reușeam să memorez poezii, pentru că nu înțelegeam rostul lor în viața mea de copil și adolescent. La multe obiecte de studiu din școală, aveam dificultăți și nu reușeam să memorez “mecanic” acele definiții cărora nu le înțelegeam sensul.
Azi, aceste amintiri existențiale au rămas undeva departe. Uimire și bucurie - pentru că acum înțeleg altfel rostul poeziei în viața mea! Astăzi, sunt un alt om - am ajuns să iubesc, în mod deosebit, poezia, atât românească, cât și universală. Controlul emotivității, maturizarea și reinterpretarea valorilor vieții mele, și-au spus cuvântul. De la perioada în care îmi era teamă să vorbesc în public, am trecut într-o perioadă a vieții mele în care pot recita înpublic, din memorie, multe poezii, mai ales ale poetului Marin Sorescu. Din starea în care nu reușeam decât cu dificultate să stabilesc relații apropiate cu cei din jur, am ajuns, în ultimii 30 de ani, să socializez foarte ușor și în orice împrejurare - îmi place să socializez și să vorbesc în public. Nu știu dacă este chiar așa, dar unii prieteni afirmă că am chiar și calități de actor și orator. Am satisfacții și bucurii didactice, pe termen nelimitat - mulți dintre copiii cu care am interacționat de-a lungul vieții, mi-au devenit chiar prieteni.
Aceste necesare suferințe/bucurii “de etapă” ale copilăriei și adolescenței mele s-au transformat astfel în etapa maturității, în aspirații spre înțelepciune și dorința de autodepășire - am simțit mereu nevoia să devin autodidact. Am descoperit și ce rol decisiv au avut prieteniile și iubirile din viața mea, în ceea ce am devenit astăzi. Ce descoperire esențială am făcut astfel? - Am aflat, atât în plan personal, dar și în plan profesional, că suferința combinată cu relațiile de prietenie și cu lectura susținutăși-au făcut efectul și am devenit astăzi o persoană mult diferită de ceea ce am fost odată.
Mulțumesc celor care au descoperit, uneori, înaintea mea, ce calități și ce defecte aveam odată. Rolul și influența unor astfel de persoane, dragi mie, dar și evaluarea “în timp real” a semnalelor de acceptare sau de respingere a faptelor mele au fost evenimente existențiale, datorită cărora am devenit ceea ce sunt astăzi. S-ar putea să vă contrariez, dar, în egală măsură, le mulțumesc, în mod cât se poate de sincer, și acelora care m-au nedreptățit. Poate că această atitudine a mea ar putea să fie interpretată ca fiind paradoxală. Vă supun atenției doar două argumente în sprijinul acestei afirmații: după primii 7 ani de activitate ca prof de mate, primisem un calificativ profesional de “Satisfăcător”, calificativ care nu reflecta în niciun fel performanțele mele profesionale, ci exprima doar reacția de grup, la manifestarea publică a spiritului meu critic față de “Zonelele Întunecate” ale Sistemului de Educație (1). Tradiție și continuitate: - Se pare că, în spiritul unui mai vechi percept că: “Nicio faptă bună nu trebuie să rămână nesancționată”, tradițiile falselor evaluări profesionale sunt mereu și cu insistență valorificate și pot fi “resuscitate” cu succes. Nici nu se putea altfel, în viziunea acestorevaluatori. Am aflat, cu regret, că este posibil ca evenimente de acest fel să se repete. Respectiv, după 35 de ani de activitate didactică, am avut parte de același “tratament” evaluativ, ca și în primii ani de activitate didactică. Am primit un calificativ profesional de “Bine”, pentru imaginare erori de management școlar, fals argumentate și formulate prin sintagma: “Management școlar defectuos”. (2)
Datorită presupuselor efecte produse de faptele bune și ideile mele critice, precum și a “daunelor colaterale” provocate de eseurile mele, am constatat că se petrec unele schimbări de atitudine în relație cu adversarii și oponenții mei. Aceste reacții au devenit, la un moment dat, cât se poate de clare: unul dintre adversarii mei mă ruga, în mod insistent, în urmă cu vreo 25 de ani: “Nu mai scrie, Nu mai scrie!”. Spre dezamăgirea lui și a tuturor adversarilor mei, din toate timpurile, afirm că nu le pot respecta dorința-avertisment, exprimată direct sau doar sugerată, și le transmit, și pe această cale: “Mai scriu, Mai scriu!”- am observat că unii dintre cititorii eseurilor mele chiar le apreciază. Am încercat mereu să scriu eseuri despre modul în care am căutat soluții prin care să transform educația mea în autoeducație. Soluții viabile pentru neliniștile adolescenței și tinereții. Ipoteze și speranțe că unele dintre ideile bune afirmate public, prin scrierile mele, vor avea ecou pentru aceia dintre concetățenii mei preocupați, pe termen lung, de buna educație a celor dragi lor.
În spiritul reevaluării “celor bune și celor rele din viața noastră”, a reinterpretării multelor suferințe de care avem parte, înclin să cred în adevărul din versurile poetului Lucian Blaga: “Viața mea!/ O clipă de-ar fi fost săție,/ am întrerupt cu ea o veșnicie. / Și-am ispășit/ cu suferinți - o mie,/ Am ispășit/ cu câte-o bucurie.” (“Inscripție acoperită de mușchi”).
Ca un firesc corolar al celor de mai sus, noi credem că aceia dintre noi care vor realiza, mai repede, în ce paradigmă existențială și educațională ne obligă viața din anul 2020 să intrăm, se vor adapta mai ușor la noile reguli de conviețuire pe care ne străduim cu toții să le înțelegem și să le asimilăm.
