Este un lucru dovedit că pandemia i-a apropiat pe medicii de familie de pacienții lor, medicii considerând că ar putea să protejeze sănătatea pacienților mult mai bine decât li se permite s-o facă acum, cu beneficii inclusiv pentru sistemul de sănătate. Practicant al unei ramuri medicale speciale, medicul de familie are o relație deosebită cu pacientul lui, de care e mult mai apropiat decât medicii de alte specialități, cunoaște nu doar pacientul în sine, ci și toată familia lui și sfera de activitate în care evoluează această familie, astfel că îi este mult mai la îndemână să gândească un plan, în funcție de existența unui risc transmisibil de la o generație la alta. Aproape jumătate dintre medicii de familie din România și cam aceeași proporție din populație se află în mediul rural. De fapt, denumirea corectă, utilizată și de colegii din rețelele internaționale de profesioniști, este “rural și zone izolate”. În SUA, însă, medicina de familie din mediul rural și zonele izolate este un alt fel de medicină: medicii de familie fac cezariene, ca parte din curriculum de activitate, pentru că nu există altă asistență medicală.
Și în România se resimte această nevoie: sunt foarte multe localități unde nu există altă asistență medicală în afara medicului de familie, de aceea, în mediul rural trebuie să fie medicii cei mai buni, pentru că ei trebuie să știe să facă foarte multe lucruri, să decidă repede și singuri, fără analize, fără radiografii, fără imagistică modernă, să fie și practicieni, și manageri. Politica statului român a fost una defectă atunci când, pentru o lungă perioadă de timp, aruncându-i la țară pe medicii care absolveau cu medii mici sau îi obliga pe toți să se ducă acolo - nu și-a respectat populația. Acel medic trebuie să știe să “nască”, să coasă, să panseze, să trateze și un veteran de 90 de ani și un sugar, să vindece bolnavul, să-l monitorizeze, să evalueze și omul sănătos, să înțeleagă dintr-o privire ce are omul din fața lui și să găsească soluții acolo unde ele par imposibile. Conform dictonului folosit de prof. dr. Iuliu Hațieganu, produs al școlii medicale clujene, un titan al medicinei interne și semiologice, pe plan național și, de ce nu, și mondial - trebuie să ai gândire medicală” (după cum ne spunea nouă, studenților, la cursuri, iar în viață trebuie să ai un model pe care să-l copiezi, să fii un student devotat toată viața și să te formezi “în umbra și lumina unui maestru)”. În același timp, trebuie să ai și o componentă genetică, o înțelegere nativă. E important să comunici cu bolnavul, să-l ții aproape și să îl faci să fie aderent la terapie, dacă e bolnav cronic, și nu, fiind singura șansă a unor vârstnici și să te împiedici de niște birocrați.
Specialitatea de medic de familie este una foarte grea, ceea ce nu se prea înțelege, pentru că în toată istoria asta, de câteva zeci de ani, totdeauna s-a considerat că medicul de circă este un fel de “second hand”. Și specialitatea s-a considerat ca atare, nu se dădea examen de specialitate, nici de rezidențiat, practic, specialitatea s-a dat grație vechimii. De notat un element important, și anume, că specialitatea de medicină de familie este un demers destul de nou, de după Revoluție, azi rezidențiatul durează 4 ani, timp în care medicii noștri rezidenți fac medicină în spitale, și nu în cabinet, acolo unde, practic, vor lucra, și nu învață, în timpul rezidențiatului sau în timpul facultății, să decidă pe loc în fața unui pacient. Pentru că în spital e mai comod câteodată, faci o anamneză, recomanzi niște analize, urmărești, tragi niște concluzii. Dar la cabinetul de medicină de familie trebuie să decizi pe loc. În România, din păcate, nu se pot rezolva decât 70-75% din patologia asta, la nivel de cabinet, pentru că nu sunt mijloacele necesare și aparatură medicală pentru anumite investigații pe care să le faci prompt și operativ.
Or, imensa majoritate a medicilor din rural nu au niciun sprijin de la comunitatea locală. Unii chiar au avut piedici, aproape toată viața, în timp ce alții, câteva mii, au plecat în alte țări să facă medicină de calitate. Acolo, autoritățile locale le-au pus la dispoziție: cabinet, dotări, dreptul de a avea o familie care să se strămute cu totul - din respect pentru membrii comunității -, dreptul și posibilitatea de a se perfecționa continuu, pentru a se menține în formă profesională optimă. La noi, acești medici au fost uitați în sertarul cu “nedoriți” și, din când în când, mai ales electoral (și acum, pandemic) devin importanți. Medicii “de circă” nu dispun de ecograf și nici nu au disponibilitatea de a face cursul de ecografie, care este scump, și nici nu face parte din programul de rezidențiat, cum se întâmplă pentru alte specialități. În plus, ar trebui să aibă la dispoziție un microlaborator, electrocardiograf, Holter pentru oscilații tensionale în decurs de 24 de ore, plus o suită de teste rapide care se pot face din sânge capilar din deget, teste de urină, teste rapide de secreții nazale și din gât, inclusiv pentru gripă; iar acum, pentru COVID-19, medicii din mediul rural ar putea face microchirurgie, dar, pentru asta, ar avea nevoie de o sală separată pentru sterilizarea aparaturii sau de aparatură de unică folosință, precum și o sală de tratamente. Medicii din rural sunt obligați, prin lege, să dispună de o masă ginecologică, dar nu au posibilitatea să facă un frotiu Babeș-Papanicolau pentru depistarea cancerului de col uterin, iar când merg la oraș, trebuie să scoată bănuții din jeb. Cei care s-au dus în alte țări, să-și caute o viață mai bună, fac toate aceste lucruri - parte din curriculum de rezidențiat în medicina de familie.
O altă gândire bolnăvicioasă a conducerii sistemului de sănătate constă în faptul că anumite medicamente nu pot fi prescrise bolnavului, care, astfel, este plimbat după scrisori medicale scrise de medicul specialist de la oraș. Această specialitate a devenit o sumă de frustrări adunate, în scurta sa existență, de aceea fug toți de ea, și, desigur, de finanțarea ei. Fostul... medic de circă poate să ajungă la ultimul dintre cătunele răzlețe, să afle informații privind antecedentele heredocolaterale, de la vârstnici, de la membrii familiei, pentru a elabora un diagnostic eficient și prompt, el distribuie cardul, că doar a făcut medicină - o profesie nobilă - ca să distribuie cartoane. Copilul începe grădinița - toată lumea să ia adeverință de la medicul de familie. Tânărul se angajează - să aducă adeverință de angajare. Schimbi carnetul de conducere? Trebuie să aduci adeverință. Botezi copilul, trebuie să certifici că e sănătos după consultul de la medicul de familie. Dacă un copil se înscrie la un curs de înot, trebuie să vină cu adeverință medicală. Deci, este nevoie de specialiști care să reorganizeze arhitectura sistemului de sănătate.
Medicii de profil, din străinătate, primesc stimulente pentru numărul mic de trimiteri, pentru că asta înseamnă că tu ai învățat bine și reușești să rezolvi singur cazurile la nivelul asistenței medicale primare. Ești ajutat să faci prevenție la toate categoriile de vârstă, ai rolul fundamental de a ține populația departe de spital, prevenind, depistând precoce boala, în forma sa incipientă, având la îndemână logistică și știință. În sisteme de sănătate în care medicina de familie este fruntașă, 90% din consultațiile din sistem sunt rezolvate în cabinetele medicului de familie, și doar 10% pleacă în ambulatorii, în clinici, în spitale. E mult mai economic și mai eficient, nu aglomerezi spitale, poți să-ți gândești altfel numărul de paturi, de clinici, poți să-ți structurezi servicii suplimentare, auxiliare.
O altă anomalie: medicul de familie n-are voie, de pildă, să scrie un medicament pentru prostată, omul este pus să facă analize pentru care i se dă bilet de trimitere, să-și repete o ecografie de micul bazin - alt bilet de trimitere. El se duce cu rezultatele la urolog, care nu îi mai face tușeu rectal, că nu mai e modern, și omul vine înapoi cu o scrisoare pe care scrie să i se dea rețetă compensată pentru șase luni. (A nu se confunda cu patologiile specifice, complicate sau de comorbidități. Pentru acestea este nevoie de consulturi interdisciplinare și colaborare între specialiști, spre binele pacientului.)
Un alt exemplu: medicamentul Milurit, specific în tratamentul gutei, medicul “de circă” n-are dreptul să-l prescrie bolnavului decât cu acceptul medicului reumatolog, pentru a obține o scrisoare medicală, așa că bolnavul își cumpără rețeta simplă și...gata! Atâta birocrație există în sănătate, Doamne ferește! Și exemple sunt cu duiumul!
