Un vis adânc și straniu adeseori revine:
E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
Și nu-i de tot aceeași de fiecare dată,
Și nu-i de tot nici alta, și mă-nțelege bine.
Căci ea mă înțelege și străveziu, în fine,
Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
Și fruntea mea înaltă și-adesea brobonată
Doar ea mi-o răcorește, când plânge lângă mine.
Nu știu, e oare brună, bălaie sau roșcată?
Și numele-i? Sonor e și dulce totodată,
Cum poartă-ndrăgostiții cei surghiuniți de Lume.
Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,
Și-n glasu-i grav și calm e-o inflexiune-anume
A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.