PAUL VERLAINE (1844-1896) VISUL MEU OBIȘNUIT

Un vis adânc și straniu adeseori revine:

E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,

Și nu-i de tot aceeași de fiecare dată,

Și nu-i de tot nici alta, și mă-nțelege bine.

 

Căci ea mă înțelege și străveziu, în fine,

Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată

Și fruntea mea înaltă și-adesea brobonată

Doar ea mi-o răcorește, când plânge lângă mine.

 

Nu știu, e oare brună, bălaie sau roșcată?

Și numele-i? Sonor e și dulce totodată,

Cum poartă-ndrăgostiții cei surghiuniți de Lume.

 

Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,

Și-n glasu-i grav și calm e-o inflexiune-anume

A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.

Lasă un comentariu