NE-AM ALES CU “PRAFUL DE PE TOBĂ”!

Ne oprim aici cu comentariile pe marginea relațiilor noastre cu Ucraina, dar nu înainte de a ne întreba: noi cu ce ne-am ales? Aici, răspunsul este foarte dificil pentru că, în urma Tratatului încheiat, toate rămân așa cum au fost cu Uniunea Sovietică și, ca să nu spunem că n-am câștigat chiar nimic, cel mai potrivit răspuns afirmativ la această întrebare este “praful de pe tobă”. Împăunându-se cu zestrea destul de bogată, prin rotunjire, ba de la unii, ba de la alții dintre vecini, a răposatei Uniuni Sovietice, noua Ucraină a moștenit și mentalitatea URSS, promovând o politică de dictat în relațiile cu aceștia, plecând de la punerea în valoare a mărimii “mușchilor” ei, care, trebuie să recunoaștem, sunt de apreciat. Ucraina are o suprafață de 603.000 kmp (cea mai mare din Europa), o populație de circa 50 de milioane de locuitori și o înzestrare militară puternică, moștenită, de asemenea, capabilă oricând să o etaleze în relațiile cu vecinii, evident, cu cei mai slabi și mai pașnici, pentru că, ați văzut, cu mama-Rusie nu-i merge. La supărare, ea și-a permis să-și ia înapoi, încă din 2014, Crimeea și Dombasul, precum și Flota din Sevastopol, considerată cea mai puternică din Marea Neagră, producându-i Ucrainei, în continuare, frisoane, pentru a-i arăta acesteia cam cine a făcut-o mare și tare.

Noi îi condamnăm într-adevăr pe oficialii noștri, pentru că nu le-au cerut, la imperativ, teritoriul cedat de către România, în 1940, în urma odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, mai precis cei 21.297 kmp (nordul Bucovinei, Ținutul Herței și Hotinului, în nord, și Bugeacul, în sudul Basarabiei), dar nici celelalte țări, ca Slovacia și Polonia, care au contribuit și ele, în urma raptului, la rotunjirea granițelor Ucrainei, atunci când făcea parte din Uniunea Sovietică, n-au obținut nimic teritorial, în urma încheierii Tratatului de bună vecinătate, după proclamarea independenței acesteia în 1991. Problema cea mare este că noi am eșuat lamentabil și la celalalt capitol, cel al asigurării plusului de drepturi pe care Ucraina s-a angajat, prin Tratat, să-l confere etnicilor români pentru a beneficia și ei de un trai mai civilizat și, pe deasupra, de o viață care să le asigure perpetuarea etnicității, pe propriul lor teritoriu moștenit de la daci, ca parte a principatului Moldovei, încă de la înființarea

acestuia în 1354. Aceasta ar însemna școală, cultură, educație, instituții adecvate, ca suport al unei perpetuării a românismului, a ceea ce a mai rămas din el. Pentru că, să nu uităm că în cazul Bucovinei de nord, la 1775, în momentul însușirii ei de către habsburgi, populația românească deținea o pondere de peste 75 la sută, și numai 10,7 la sută slavi, după care, la 1911, cu prilejul recensământului oficial ponderea scăzuse la 44,5 la sută, ca la ora actuală să vorbim de mult mai puțin, de doar 258.691 de suflete.

Cu cei peste 410.000 (adunați, cei din nord cu cei din sudul Basarabiei), ce intră în componența Ucrainei, românii cu o pondere de numai 0,85 la sută în totalul populației formează al treilea grup etnic, după ucraineni și ruși, ceea ce înseamnă ceva. Deși sunt mai numeroși decât polonezii, bulgarii și ungurii, se pare că oficialitățile ucrainene urmăresc dinadins, nu conservarea, ci subțierea acestui grup etnic, care se simte mult mai legat de țara sa mamă-România, de unde și o atitudine de ostilitate suplimentară față de acesta.

Într-adevăr, ei se simt legați sufletește de Țara-Mamă-România, dar se pare că nu și Țara-mamă de ei, sau cel puțin oficialitățile cotidiene care o reprezintă. Într-o scrisoare a Consiliului Național al Românilor din Ucraina, adresată Guvernului României, reprezentanții acestuia își exprimă nemulțumirea față de modul în care statul român se implică în sprijinirea demersurilor lor către guvernul de la Kiev, care se pare că, odată cu noua împărțire administrativ-teritorială, aflată în derulare încă din 2015, și cu marile comasări ce se întreprind (din cele 4.000 de comune și sate se vor constitui doar 882 unități administrativ-teritoriale, iar din cele 490 de raioane se va ajunge la 129 raioane), deci în procesul acestor comasări va avea loc o puternică dispersare a elementului românesc, concentrat în jurul orașului Cernăuți (în timpul României Mari era al doilea ca mărime după București), unde, din 11 raioane se preconizează a se constitui doar trei. Probleme mari au românii și cu învățământul, asigurat, în general, doar la nivel primar și gimnazial, în vreme ce Liceele cu predare în limba română sunt puține, dintre care în majoritatea limba română se predă ca limba străină. Conform datelor prezentate de către Consiliul Național al Românilor, în nord, în 19 localități cu populație majoritar românească nu există școli naționale, nici în Herța, nici în Hliboca. De asemenea, în raioanele din sudul Basarabiei, în cele 38 de localități românești cu 150.000 de români funcționează doar 18 școli clasele I-IX și trei școli în care româna se predă ca limbă străină. Mai mult decât atât, o nouă directivă transmisă de la centru prevede scoaterea din vocabular a limbii române, indicând conducerilor de școli ca predarea să se facă numai în limba moldovenească.

Probleme există și în domeniul social-cultural. Multe biblioteci românești, așezăminte culturale au fost desființate, iar sediile lor au fost puse la licitație, în vreme ce Institutul Cultural Român n-a reușit încă să dispună de o filială.

Cu noua împărțire administrativă sunt foarte multe probleme care se vor schimba. Momentul va fi un prilej ca oficialitățile de la Kiev să-și sporească autoritatea de monolit în teritoriu, lovind în primul rând în minoritățile lipsite de sprijinul din partea statelor de care aparțin etnic. Iar cei mai lipsiți de apărare sunt românii, pentru care oficialitățile de la București nu se prea sinchisesc să le ia apărarea, militând cu mai multă fermitate pentru a obliga statul ucrainean să respecte prevederile Tratatului încheiat, apelând, în ultimă instanță, la forurile europene, față de care Ucraina are anumite angajamente.

Dacă oficialitățile de la Budapesta, Sofia, Moscova se implică, cu rezultate palpabile, adică se luptă pentru o cât mai bună poziționare a consângenilor lor în peisajul ucrainean, ai noștri manifestă nepăsare crasă în soluționarea problemelor etnicilor noștri. O meteahnă nu tocmai nouă, dar îmbrățișată și de cei actuali, condamnabilă stare de fapt care, în decursul anilor, a adus mari prejudicii diasporei noastre istorice, din absolut toate țările care ne înconjoară, făcând din etnicii români din Serbia, Bulgaria, Ungaria, Rusia și, evident Ucraina, cei mai defavorizați locuitori ai acestor țări în privința asigurării drepturilor și a păstrării identității românești. Din motive de neimplicare, din toate tratatele noastre de bună vecinătate încheiate, ne-am ales, și de această dată, ca de fiecare dată de altfel, cu praful de pe tobă.

Lasă un comentariu