Pare o adevărată enigmă cum au reușit ungurii, un popor mic și nou-venit pe continent, să facă istorie pe scară largă, preț de un mileniu (896-1918), într-o bună parte a Europei centrale și de est, reușind să supraviețuiască, de-a lungul secolelor, cel puțin parțial, în fața celorlalți rechini ai vremii. Faptul se datorează, în opinia noastră, în principal, a doi factori. Primul ar fi dibăcia și duritatea mijloacelor de oprimare asupra celor supuși, pe care, odată prinși în mrejele lor nu i-au mai scăpat din mână, iar al doilea, eficacitatea propagandei lor “pro domo”, domeniu în care au excelat și continuă să exceleze și astăzi. Aceasta, în opoziție cu românii, niște mototoli, care, tot în opinia noastră, par cei mai slabi la acest capitol. De vină este, evident, modalitatea de abordare a subiectului. În vreme ce românii consideră că e suficient să fii cu adevărul în mână și atât, ungurii știu foarte bine că o minciună bine ticluită și spusă cu fermitate de zece ori, devine categoric câștigătoare în fața unui adevăr abandonat sau susținut cu o jumătate de gură.
Săptămânile trecute am asistat la o dezbatere organizată de un post de televiziune privat pe tema bâlbâielilor care au avut loc în urma trecerii tacite prin Camera Deputaților a proiectului de lege propus de UDMR privind autonomia Ținutului secuiesc. Dacă opinia publică nu s-ar fi sesizat și dacă nu s-ar fi făcut presiuni asupra Senatului, cameră decizională, n-ar fi fost exclus să ne trezim peste noapte cu un uriaș rapt istoric făcut cu propriile noastre mâini. O adevărată catastrofă, prin care ar fi urmat să cedăm de bună voie o parte din sfântul pământ românesc, mai mult chiar inima acestuia, pentru reîntregirea căruia s-au jertfit generații și generații de înaintași. Ar fi fost un fiasco pentru democrația românească și un cadou excelent și total neașteptat pentru Ungaria lui Viktor Orban, de ziua Trianonului. Știrea monumentalei gafe a clasei noastre politice a făcut înconjurul lumii, din moment ce românii din diaspora au sărit ca arși (din Franța, Spania, SUA), întrebându-ne dacă noi, cei de acasă, am înnebunit. La dezbaterea online, de care aminteam, au participat reprezentanți ai principalelor partide românești, din care un europarlamentar, și unul al UDMR. În loc ca reprezentantul UDMR să o lase mai moale, făcându-și chiar mea culpa, incisivitatea și obrăznicia acestuia au fost atât de puternice încât, pur și simplu, cei trei, bruiați tot timpul, cu toate insistențele lor, n-au putut să-și ducă gândul până la capăt, iar dezbaterea s-a terminat nicicum, adică a fost compromisă, ceea ce de fapt a urmărit și reprezentantul UDMR. Mai mult, europarlamentarul participant la emisiune povestea cum în ședința de la Bruxelles din ziua acelei seri, în care Parlamentul European aflat în plen dezbătea și critica derapajele de la democrație ale lui Viktor Orban, premierul Ungariei, la încheierea discuțiilor, încălcând orice cutumă, chiar dacă deputații erau pe picior de plecare, un europarlamentar al UDMR a reușit să se facă auzit, la microfon, reproșând plenului de la Bruxelles că a avut timp să analizeze ceea ce se întâmplă în Ungaria, dar nu se preocupă să dezbată “cum președintele României jignește minoritatea maghiară”. Nu știm câți dintre europarlamentarii de la Bruxelles, interesați de caz, au reținut aspectul, dar maghiarul udemerist ajuns în jilțurile înalte ale judecății, Asztalos Csaba, președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, avea nevoie de acest gest de internaționalizare a cazului pentru a-i “trânti” președintelui României o amendă de 5.000 de lei.
Un exemplu foarte sugestiv, după părerea noastră, de felul în care maghiarii au învățat să-și susțină cauza, scopul scuzând mijloacele, indiferent dacă au sau nu dreptate.
Revenind la Trianon, cu o sută de ani în urmă, a nu se înțelege că statul maghiar de atunci s-a resemnat, supunându-se verdictului. Acel “nem, nem, șoha”!, adică “nu,nu, niciodată”! De a doua zi, de la semnarea Tratatului a fost momentul declanșării luptei pentru recuperarea teritoriilor cedate și refacerea imperiului maghiar. În consecință, autoritățile maghiare n-au stat cu mâinile în sân și sub bagheta lui Horthy, proaspăt numit regent, au trecut la fapte.
Istoricul evreu-maghiar, Pal Lendvai, descrie în cartea sa “Ungurii: timp de un mileniu învingători în înfrângeri”, două momente interesante din strădania oamenilor de stat și a clasei politice ungare care au generat și s-au pus în fruntea mișcării inițiate pentru recuperarea teritoriilor pierdute prin tratat, încă înainte de a se fi uscat cerneala semnăturilor de pe acesta. În acest sens ei au propus constituirea “Internaționalei albe” care să întrunească forțele tuturor celor învinși, pentru reînceperea războiului de recuperare. Planul a fost respins în principal chiar de nemți, ceea ce nu înseamnă că nu le-a oferit acestora suport logistic pentru desfășurarea unor operațiuni de sabotare a statelor nou înființate. În acest sens, după cum relatează autorul cărții în paginile de la (400-416), unele structuri germane le-a pus la dispoziție o mașină de fabricat bani falși, în principal franci francezi, precum și hârtia necesară realizării acestora, bani destinați finanțării unor grupe iredentiste din țările nou constituite: Cehoslovacia, Serbia, Ucraina, România, dar și Franța, acuzată ca principala vinovată de dezmembrarea imperiului austro-ungar.
Afacerea, în derularea ei, spune autorul, a fost deconspirată în Olanda cu ocazia efectuării unui schimb valutar, ceea ce a dus la declanșarea unui scandal mondial. De ochii lumii, vinovații au fost identificați, unii și-au pierdut posturile, alții au fost condamnați, apoi eliberați și amnistiați. Trecând asemenea acțiuni pe planul doi, fără a renunța însă la ele, potentații unguri ai vremii au găsit de cuviință că o propagandă puternică în această privință, și la vedere, la nivel european și mondial, bine articulată și coordonată, alcătuită astfel încât să tulbure sufletul opiniei publice mondiale, pentru a le câștiga simpatia, și acordul cu privire la “marea nedreptate” și la justețea cererii lor pentru revizuirea imediată a Tratatului de la Trianon, este cea mai potrivită și mai ușor de realizat. Ca urmare, au trecut puternic la ofensivă, fundamentând o propagandă solidă “pro domo” un set de probleme cu care să convingă lumea, și la racolarea în acest sens a celor mai influente mijloace de presă scrisă și vorbită.
Căile și metodele de intrare pe canalele mass-media ale vremii cu propaganda iredentistă sunt amănunțit prezentate în cartea istoricului evreu-maghiar Pal Lendvai, amintită mai înainte, prin exemplul cotidianului londonez Daily Mail, capitol, pe care îl vom da publicității, pentru veridicitate și o mai bună înțelegere a ceea ce s-a petrecut atunci. Scânteie care era pe cale să încaiere din nou popoarele Europei la scurtă vreme după un război nimicitor și ale cărui răni încă era departe de a se fi vindecat.
