Ianuarie 1990 a fost unul de foc. Marea explozie socială ce avea să pună România pe un făgaș nou a fost folosită de către forțele iredentiste ca un prilej de a-și duce la capăt mult dorita operă de destrămare a României, obiectivul principal fiind adjudecarea într-un fel sau altul de către Budapesta a Ardealului. O îndrăzneală care sălășluia în cugetul multora, și de multă vreme, dar nu ne-am fi putut închipui ca cineva să îndrăznească să o pună și în practică, deși aceasta era înscrisă negru pe alb în programul UDMR încă din 25 decembrie 1989.
De ce atâta grabă în acțiunile acesteia? Dintr-un calcul extrem de exact. Pentru a surprinde societatea românească pe picior greșit, dezorganizată, mai ușor de manipulat și pentru a fi pusă în fața faptului împlinit în privința realizării unuia din cele trei obiective majore de dezmembrare a României declarate: alipirea Transilvaniei la Ungaria, Transilvania independentă, sau o Ungarie mică în interiorul țării noastre, intenții de care am aflat pe calea diasporei din America. În fața acestor grave provocări noi, românii târgumureșeni nu puteau rămâne indiferenți. Ca urmare, am fost târâți într-un “război” pe care nu l-am fi dorit deloc, și pentru care nici n-am fost pregătiți. De altfel, noi nu concepeam noua Românie, decât una și indivizibilă, în frățietate cu toți fiii săi. Din păcate, liderii minorității maghiare au fost de cu totul altă părere. Epurarea etnică a românilor și scoaterea acestora din funcțiile de conducere din întreprinderi și instituții au fost primele dovezi ale intențiilor lor antiromânești. Dar nu numai atât. Ei au pregătit un sistem represiv bine pus la punct și pentru a contracara orice acțiune românească desfășurată inclusiv pe calea presei care s-ar opune implementării programului lor, iar primele victime am fost noi, cei de la “Cuvântul liber”, care, ieșind cu “produsele noastre pe piață”, am avut curajul de “a pune pumnul în pieptul furtunii” pe care au declanșat-o.
Ca ziariști, de la vechiul cotidian “Steaua roșie”, am intrat în tumultul evenimentelor generale, care ar fi trebuit să ducă într-adevăr România pe drumul democrației și al libertății cu o credibilitate debordantă. Crezul fiecăruia dintre noi la acest nou început a și fost imortalizat în coloanele primului număr al proaspăt înființatului ziar “Cuvântul liber”, în data de 22 decembrie 1989. Și ce frumos visam atunci! De altfel, ca și cronicari ai acelor vremuri, ne-am străduit, nu numai să reflectăm mersul evenimentelor, ci să și îndemnăm la unitate și frățietate, la făurirea unei societăți mai drepte și mai bune. Însă, după ce cu toții ne-am declarat frați pe baricadele revoluției, români și maghiari deopotrivă, la scurt timp de la înființarea UDMR, am observat, la partea maghiară, controlată în principal de Kiraly Karoly, Kincses Elod et Co., nu numai o oarecare răceală, ci și o schimbare de macaz în abordarea problemelor comune. Lucrul acesta s-a simțit încă din primele zile ale lui ianuarie 1990, la constituirea organelor provizorii ale FSN, ale instituției Primăriei Târgu-Mureș, ale Prefecturii, coroborate cu acțiunile de epurare a cadrelor de conducere de naționalitate română din întreprinderi și instituții. În vreme ce, în Târgu-Mureș, românii și maghiarii încercau să-și asigure o reprezentare cât mai avantajoasă în noile structuri locale, după principiul “un pas înainte, doi pași înapoi”, în zona secuimii și la Sovata exprimările deveniseră foarte clare, concretizate în crime abominabile și epurări etnice de anvergură, evenimente despre care mass-media românească nu vorbea.
Aflându-mă la început de ianuarie 1990, la Sovata, la recuperare, după o intervenție chirurgicală, am observat că acolo separarea apelor era mult mai clară. Intențiile de separatism și acțiunile antiromânești erau mult mai evidente. Ele nu s-au oprit la manifestările “spontane”, din zilele de 22 și 23 decembrie 1989, când au fost devastate locuințele fostului primar, a trei milițieni, și arsă casa fostei secretare cu propaganda, ci s-a trecut la o nouă etapă, de curățire a orașului de elementul românesc și de instalare a autoguvernării maghiare.
Două lucruri importante m-au convins în această direcție. La panoul pentru informații din fața vechiului Birou de cazare, din centrul stațiunii, erau afișate “oficial” două liste, separate, cu nume de locuitori ai orașului Sovata somați să părăsească localitatea. Prima listă era plină cu români, iar cea de a doua cu nume maghiare. Informația suscita un mare interes, atât pentru puținii turiști, dar mai ales pentru localnici. La un moment dat îl întreb pe un sovătean maghiar care consulta și el listele: de ce și nume de maghiari pe acest panou? Răspunsul m-a marcat profund: “Este vorba de maghiarii care s-au căsătorit cu românce”. Iar el era tocmai unul dintre aceia. Așadar, în limbajul acestora, cei care au întemeiat căsătorii mixte și descendenții lor nu sunt demni de puritatea națiunii maghiare. Iată principiile de bază: rasismul și xenofobia sub care se manifestă politica “europenistă” a UDMR!
Al doilea moment se referă la Adunarea corpului sanitar al stațiunii, din data de 16 ianuarie 1990, convocată la inițiativa liderilor locali ai UDMR, care au considerat necesară o prelucrare și punere în temă a întregului personal medico-sanitar în lumina noilor schimbări preconizate. Subiectele n-au fost deloc de natură medicală, ci politică. Cei doi protagoniști au ținut să-i informeze pe participanți că dominația românească, de 72 de ani, instalată la 1918, s-a încheiat, că de acum înainte stațiunea va avea un destin nou, evident unguresc, legat de cel din secuime, iar limba română nu va mai fi stăpână, nici pe meleagurile sovătene etc.
N-am participat la acest duș rece administrat românilor, medici și asistenți medicali, de altfel puțini ca număr (nici nu aveam cum), dar urcând în hotelul Brădet i-am întâlnit pe scări, în momentul în care tocmai soseau de la ședință, foarte marcați de ceea ce li s-a prelucrat. Informații dure care, coroborate cu crimele ce au avut loc în județele Harghita și Covasna, despre care au auzit și ei, furnizate cu multă teamă de către un profesor din localitate care m-a contactat, auzind că mă aflu prin stațiune, mi-au întărit convingerea cu privire la existența unui adevărat puci împotriva românilor și a României pus la cale de Budapesta prin intermediul UDMR.
Cu acest gen de încărcătură sufletească, tristă, mi-am încheiat sejurul la Sovata. Sosit a doua zi în redacție, citesc in propriul ziar, din data de 17 ianuarie, un text scurt intitulat “Dezmințire”, semnat de noul primar al orașului Sovata, Gall Ferencz, care lua atitudine fermă împotriva unor “zvonuri” ce se profilau în mass-media cu privire la atmosfera din localitate. Cu alte cuvinte, el nega cu nerușinare ceea ce se petrecea acolo, formulând și un ton amenințător pentru “răspândacii de zvonuri”, necontrolate de către ei.
Constatând impertinența acestui individ, de altfel cu antecedente penale, cum mi s-a relatat atunci, ajuns pe val ca mulți alții ca el, și cunoscând realitățile de la fața locului, nu m-am abținut, replicându-i printr-un articol destul de cumințel, de altfel, intitulat “Câteva precizări la o “dezmințire”, publicat în data de 19 ianuarie 1990, amintindu-i și de distrugerile din 22 și 23 decembrie, și de listele de la panoul din centrul stațiunii, dar și de ce s-a petrecut, în mare, la Adunarea cadrelor medicale din stațiune, din 16 decembrie.
Conform principiului “unde dai și unde crapă”, nu primarul, ci liderii de la stațiune au fost cei care au sărit ca arși, declanșând o adevărată isterie pe marginea acuzațiilor “extrem de grave” aduse în articolul respectiv. Isterie care s-a răspândit ca fulgerul la nivel județean și național, în mediile iredentiste, și cu consecințe imediate. Conducerea poștei și a telefoanelor fiind luată de fostul inginer șef, care era maghiar, a facilitat decriptarea telefonului de acasă, neinformabil, prin care primeam amenințări grave în miez de noapte. A doua zi găsesc în cutia poștală un plic, în care scria: “Eu voi avea grijă de tine”, și poate că același individ a aruncat de pe trotuarul opus cu o sticlă asupra mea, după care a luat-o la fugă, și care, din fericire, nu m-a atins. Un război psihologic, menit să descumpănească și să bage frica în oase, lucru care, trebuie să recunosc, și-a atins parțial ținta. Dar nu numai atât. Cei de la IBC Sovata au mers mai departe. A doua zi după apariția articolului amintit, conducerea udemeristă a stațiunii, aceeași cu cea a orașului, a convocat din nou adunarea, 16 ianuarie 1990, pentru a afla cine a furnizat informațiile respective. Evident, nimeni n-a recunoscut, dar vă puteți închipui ce stres pe acești oameni, care se simțeau cu musca pe căciulă. Negăsind vinovații, conducerea udemeristă a stațiunii a decis să elaboreze un text de “înfierare” și de condamnare a ziaristului în cauză, adică a subsemnatului, care a și fost aprobat în unanimitate, fiind mandatată și să întocmească o plângere penală pentru a fi deferit “justiției revoluționare”, în vederea pedepsirii exemplare a autorului. Textul scrisorii a fost trimis și președintelui FSN, dl Ion Iliescu, iar cel al denunțului, direct Procurorului General al României, care și-a declinat competența în favoarea Parchetului județean. De altfel, procurorul șef al Parchetului m-a și informat despre existența acestui demers, de care domnul vicepreședinte al FSN județean, Kincses Elod, se interesa în mod deosebit.
Acesta a fost doar începutul, iar propaganda iredentistă nu m-a lăsat deloc din brațe, dar norocul meu a fost Vatra Românească care, în scurt timp, pe 8 februarie 1990, a fost înființată oficial, și care, în cele din urmă, a reușit să pună pumnul în pieptul furtunii, organizație civică românească, cu merite deosebite, dar de care foarte puțini nu-și mai aduc aminte, inclusiv oficialitățile.
Au trecut de atunci 31 de ani, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Din contră, recrudescența lor pare mai evidentă ca oricând, iar odată cu intrarea la cârma județului și a municipiului reședință de județ a reprezentanților UDMR, ofensiva de maghiarizare a județului, și îndeosebi a Târgu-Mureșului, a crescut în intensitate.
Cu toate că noul primar, Soós Zoltán, a făcut multe promisiuni de viață mai bună târgumureșenilor în ansamblul lor, acele multe se rezumă la inaugurări de statui, schimbări de denumiri de străzi și piețe, dezveliri de plăci comemorative, doar pentru un segment al acestora. E vorba, desigur, de maghiari, în vreme ce gunoaiele ne inundă, orașul are o circulație haotică și foarte poluantă, iar autoturismele n-au unde să fie parcate etc., etc. Fără a mai vorbi de alte programe de dezvoltare și civilizare a orașului.
Referitor la ultima sa ispravă - dezvelirea plăcii comemorative din plin centrul Târgu-Mureșului, unde au luat ființă, încă la 22 decembrie 1989, primele organizații de tineret ale UDMR, (MADISZ, ODT,OTV), bănuim că aceștia au fost vlăjganii care s-au ocupat, printre multe altele, de numeroasele acțiuni antiromânești, de darea afară din serviciu a românilor, de pedepsire a acelora care au avut curajul să se ridice împotriva separatismului etnic, pentru apărarea integrității țării, pentru un climat de viață civilizat pentru toți cetățenii urbei, școală de viață iredentistă la care, probabil, și-au făcut ucenicia și domnul primar și președintele C.J. Acțiuni dure și foarte amenințătoare care au făcut un calvar din viața celor amintiți, printre care-și subsemnatul, ca ziarist, ca reprezentant al presei libere. Acționând astfel și împotriva interesului național, al României, ne întrebăm pentru cine au luptat ei și ce interese au servit, ca în cele din urmă să merite o asemenea placă comemorativă pe pământ românesc?
Pentru că în ultima perioadă, în municipiul Târgu-Mureș, dar nu numai, au loc prea multe acțiuni provocatoare, atragem atenția oficialilor de la Consiliul Județean, dar și de la Prefectură, doamnei prefect, MaraTogănel, să renunțe la politica struțului și să privească cu mai multă răspundere la ceea ce se întâmplă prin ,,parohia” dumnealor. Pentru că, se vede bine, elogiații băieți, în frunte cu domnul primar, nu prea au limite. Transformând orașul și județul într-un sat fără câini, să nu ne trezim peste noapte chiar cu statuile lui Miklos Hotrhy și Viktor Orban, sau mai știm noi ce alte minuni pe aceste meleaguri. Pentru ca să nu uităm că și somnul națiunii naște monștri, și aici mă refer nu numai la oficialități, ci și la românii mureșeni și târgumureșeni care, parcă, nici lor nu le prea pasă de ce se întâmplă prin preajma noastră. Ei, vedeți, de ce ar fi o stringentă nevoie de o nouă voce care să ne adune; de un nou Radu Ceontea, de o nouă Vatră Românească ?!
