Cei 9 prizonieri, însoțiți de gărzi, au ajuns într-un oraș din Urali, la nord de Ekaterinburg, numit Alapoievsk. Aici, cekiștii i-au închis într-o școală părăsită, cu încăperi murdare, de la marginea orașului, unde s-au rugat lui Dumnezeu și au scris celor dragi cuvinte de rămas bun (apoi, și-au legat aceste scrisori de crucile de la piept). Cu toții plângeau pentru “noul drum” al poporului rus, orbit și înșelat de vrăjmașii lui Hristos. Sfinții și-au început calvarul chiar în ziua prăznuirii Sf. Serghie de Radonej, ocrotitorul Rusiei, la 24 de ore după asasinarea Familiei Țariste. Atunci, în ziua de 17 iulie 1918, ei au fost anunțați că seara vor fi duși într-o direcție necunoscută. Noaptea însă soldații Armatei Roșii i-au luat și, legându-le mâinile la spate, le-au acoperit ochii. Cel ce avea să opună rezistență, Marele Duce Serghie, a fost împușcat în cap. Apoi, locul ales de criminali pentru a-i ucide a fost mina părăsită de la Nijnia Selimskaia. I-au blestemat, lovit și aruncat de vii în acea mină, la 16 metri adâncime. Ca să sfârșească mai repede nelegiuirea lor, ucigașii au aruncat asupra lor mai multe grenade, au adunat crengi de copac și dându-le foc, le-au azvârlit peste Sfinți. Pe când fumul se ridica în văzduh, încă se mai auzeau afară cântări către Dumnezeu, răzbătând glasul stareței Elisabeta: “Mântuiește, Doamne, poporul Tău”. La mucenicia Romanovilor, martor avea să fie un țăran care, stând ascuns 2 zile în pădure, i-a recunoscut pe prizonieri, le-a auzit cântările si a mărturisit că acești Sfinți au mers la chinuri ca și cum participau la un praznic împărătesc. Decesul Mucenicilor, produs la 18 iulie, a avut loc în contextul în care, înainte ca ei să fie aruncați în mină, au fost împunși cu baionetele, loviți și arși. În cele din urmă, s-au mutat la Cel iubit, Sus, acolo unde nu există nici durere, nici întristare, nici suspin.
