Fiu al savantului interbelic Grigore Nandriș, a cărui poveste v-am spus-o în numărul trecut al revistei, John Nandriș a pășit pe urmele intelectuale ale tatălui său. Profesor de istorie veche și arheologie la Universitatea din Londra, a împărțit catedra cu documentările pe teren, săpând în toată Europa, dar și în Sinai și în Daghestan. Pasionat de daci și de vlahi, a pornit (cu treizeci de ani înaintea “Formulei AS”) pe urmele păstorilor plecați din Carpați, în largul cel mare al lumii, spre Apus și spre Răsărit. Retras la Oxford, după o carieră de vârf, John Nandriș a acceptat bucuros să ne spună povestea cercetărilor sale, decisive pentru istoria noastră, din epoca dacică și până în prezent.
DACII DIN “ILLUSTRATED LONDON NEWS”
Numărul din 1 iunie 1980 al celebrului magazin britanic “The Illustrated London News”, cea mai veche revistă ilustrată din lume, le oferă cititorilor săi, pe lângă alte teme incitante, un reportaj senzațional: “Moștenirea tracă”, o vizită în Estul Europei, la nord și la sud de Dunăre. Autorul, John Nandriș, cercetător la Institutul de Arheologie al Universității din Londra, explică, pe înțelesul cititorului occidental, fenomenul transhumanței, care i-a dus pe ciobanii din Carpați până în Munții Tatra sau până în Caucaz, dar și vechimea lor preistorică, dovedită de asemănările izbitoare dintre costumele țăranilor aromâni din zona Pindului și cele ale dacilor de pe Columna lui Traian. În 1980, în plin delir ceaușist și totală izolare față de Occident, poveștile vechi ale României făceau istorie în “Illustrated London News”!
LA SARMIZEGETUSA, ALĂTURI DE DAICOVICIU
Etno-arheolog de recunoaștere internațională, profesorul John Nandriș, autorul articolului din “Illustrated London News”, este fiul marelui savant și politician român interbelic Grigore Nandriș, personalitate de prim-plan a exilului românesc. Născut în Irlanda de Nord, de unde se trăgea mama sa, John Nandriș a crescut la Cernăuți, până la vârsta de 2 ani, când Bucovina de Nord a fost anexată la Uniunea Sovietică. Plecat în exil, la Londra, alături de familie, John Nandriș reușește să se întoarcă, ca tânăr arheolog, cu pașaport britanic, în România. Într-una din drumețiile în Carpați (unde mama sa, jurnalista Mabel Farley, petrecuse aproape un deceniu printre țăranii și ciobanii români), tânărul John Nandriș are prilejul să cerceteze, chiar la Grădiștea de Munte, câteva importante case dacice, sub coordonarea profesorului Hadrian Daicoviciu. Pasionat de arheologia montană, John Nandriș a fost curios să afle cât mai multe despre vechile stâne din munții României, iar marea revelație avea să se împlinească când a descoperit că forma stânelor dacice din Carpați se suprapune perfect pe forma sanctuarului de la Grădiștea de Munte! O analogie de o importanță extraordinară, despre care nu se vorbește la noi, nici în ziua de azi, a apărut, sub semnătura profesorului John Nandriș, acum jumătate de secol, într-o revistă din Londra!
Retras la Oxford, în anii de pensie, după o viață petrecută la săpături, “pe teren”, pretutindeni în Europa, dar și mai departe, în Sinai sau în Caucaz, profesorul Nandriș îmi povestește cu pasiune despre munca sa de arheolog. Comunicăm online, din cauza restricțiilor impuse de pandemie, deși am speranțe la ziua când ne vom putea întâlni “în direct”. “Nu îmi place să îmi atribui merite nejustificate, dar suprapunerea stânei dacice peste sanctuarul de la Sarmizegetusa îmi aparține. Dacă modelul stânei a inspirat sanctuarul sau invers, sanctuarul dacic a inspirat arhitectura stânei tradiționale, asta rămâne încă un mister... “.
SÂNGELE APĂ NU SE FACE
- Domnule Nandriș, de unde interesul dumneavoastră “acut” pentru etnoarheologia montană, un domeniu care v-a adus recunoaștere internațională?
- Simplul fapt că părinții mei, doi oameni foarte pasionați de cercetare, s-au cunoscut pe vârf de munte, ar trebui să mă scutească de alt răspuns. Mama, o tânără nord-irlandeză, a petrecut aproape un deceniu în Munții Carpați, cercetând satele și stânele de munte din România. Trecuse chiar la ortodoxism, adoptase România la modul propriu, a iubit cultura tradițională românească, la fel ca tata, care a mers prin Munții Gorali și Tatra, pe urmele ciobanilor români. Părinților mei, cărora știu bine că nu le-a fost ușor să lase în urmă viața din România și să o ia de la zero în Marea Britanie - le datorez nu doar școala foarte bună pe care am făcut-o în Anglia - liceul la Westminster, universitatea la Cambridge, ci și direcția pe care au luat-o cercetările mele mai târziu. Inconștient, cumva, pasiunea mea legată de munte, de stâne, de etnologie mi s-a transmis de la ai mei. În copilărie, mergeam adesea pe munte cu mama, am fost peste tot în Occident, în Alpi, în Pirinei. Cred că pentru mama, aceste ieșiri erau și un fel de a-și astâmpăra dorul după Munții Carpați, la care ținuse atât de mult și pe care nu a mai reușit să îi vadă niciodată, după Război...
LIMBA CROATĂ CU NUMERE ROMÂNEȘTI
- Domnule profesor, ați studiat stânele ciobănești de munte din lumea întreagă. Pentru poporul român, și muntele, și păstoritul fac parte din istoria lui. Cum se explică această patimă pentru munți?
- Muntele are o importanță extraordinară pentru istoria României. Să se retragă sau să trăiască la munte a fost mereu o soluție la îndemână, de-a lungul secolelor, pentru poporul român. Știm că dacii aveau stâne, faimoasele stâne cu coliba în forma literei D, pe care le-am găsit replicate în sanctuarul de la Sarmizegetusa, deci, tradiția traiului în munți vine din cele mai vechi timpuri. Iar când vorbim de ciobănie, atunci trebuie spus că forma românească tradițională de păstorit a influențat o bună parte a Europei. Sunt tehnici specific ciobănești, pe care le regăsim prin Europa. În Munții Velebit, în
fosta Iugoslavie, pe vremea când am făcut eu cercetări în anii '70, am mai găsit ciobani care își numărau oile așa: “Două, patru, șase, opt...”. Ei vorbeau limba croată, dar oile și le numărau folosind cuvinte românești! De altfel, tot în zona aceea, a Istriei, îi avem, de-a lungul istoriei, pe ciobanii morlaci. E o discuție legată de numele de “morlac”: unii spun că morlacii sunt “vlahii negri”, alții că sunt “vlahii de mare”. Personal, merg mai degrabă pe ultima variantă, “vlahii de la mare”...
- Care erau traseele cele mai cunoscute ale ciobanilor vlahi?
- Ciobanii vlahi au lăsat urme importante prin lume: au ajuns până în Daghestan, unde mergeai cam o dată la trei ani, în căutare de pășuni bune.
Așa cum s-au dus pe coasta Dalmată sau în Albania de azi, așa s-au dus și în Caucaz. De altfel, cred că și erezia bogumilică a ajuns din Macedonia până în Sudul Franței, unde a devenit extrem de puternică și de influentă, dusă de ciobanii din sudul Dunării. Asta e teoria mea.
MĂREȚII VLAHI
- Ani la rând, reporterii revistei “Formula AS” au bătut Europa, în căutarea dacilor și a ciobanilor vlahi. Deși le-am aflat urmele pretutindeni, ele erau greu acceptate de istoricii țărilor respective. Dvs. care credeți că este adevărul?
- Vlahii sunt o temă uriașă pentru un etno-arheolog! E o polemică importantă în zonă legată de vlahi, asta și pentru că popoarele din jurul României sunt cam naționaliste. Unii naționaliști din Balcani au încercat să explice că vlahii veneau de altundeva, că au fost aduși de romani, ca să păzească trecătorile din munți. Este o explicație naivă, lipsită de sens. Vorbim de o temă foarte serioasă, și anume: politizarea arheologiei, a istoriei. Există această idee simplistă în arheologie, cum că schimbarea vine întotdeauna din altă parte. Dar despre vlahi știm sigur că nu au venit din altă parte, așa cum susțin autorii șovini. Viziunea mea e că vlahii sunt o populație tracă, pentru că aria lor de distribuție e aceeași cu cea a tracilor. Deci, provin din traci, din geți, din daci. Dacii, la fel, nu au venit din altă parte, așa cum nici nu au dispărut după războaiele cu romanii. Îi vedem imortalizați pe Arcul lui Constantin, într-un mod care îți dă garanția că nu poți greși când spui că nu au dispărut de tot. Așa cum nu poți greși, spunând că ungurii nu erau prin Transilvania pe vremea aceea. Nu poți scăpa așa de simplu de un popor, el nu poate dispărea așa, pur și simplu, dintr-o zonă! Într-adevăr, dacii și, mai târziu, românii, au trebuit să se retragă în munți, de-a lungul istoriei, în timpul invaziilor, dar noi avem aici, în Europa, un continuum trac, desigur, cu influențe din exterior. Româna e o limbă latină, cu mult vocabular slav. Limba vlahilor era, în schimb, o română cu mai mult vocabular grecesc. Cei care spun că romanii i-au pus pe vlahi să păzească granițele folosesc doar partea de adevăr care le convine. Pentru că satele vlahilor erau localizate, adesea, strategic, lângă trecători, cum e la Metsovo sau la Syrrako. Vlahii erau, de fapt, implicați în exploatarea zonelor montane și, cum dacii făceau deja asta, de multă vreme, avem, iarăși, un continuum. Vlahii erau un popor foarte descurcăreț, foarte antreprenorial, cum s-ar spune azi. Erau implicați în transhumanță și în comerț. Înainte de apariția trenurilor, tot comerțul Balcanilor era monopolul vlahilor. Ei stăpâneau căile de comunicații peste trecătorile din munți, făceau transporturi până la Budapesta sau Odessa! Am cunoscut un vajnic urmaș al vechilor vlahi, în satul Samarina, pe când făceam cercetări în Grecia... Un om mare! La el mă gândesc mereu când încerc să mi-i imaginez pe vechii vlahi.
DĂDACA DIN BUCOVINA
- După ce ați dat ocol Balcanilor, prin cercetările dvs. (știm că ați săpat inclusiv în Sinai), ați ajuns în România, în plin comunism. Cum a fost întâlnirea cu țara din care părinții dvs. fuseseră expulzați?
- Am ajuns prima oară în România, în tinerețe, prin 1960, în cadrul unui ambițios tur de studiu prin Estul Europei, alături de mai mulți colegi de la Cambridge. După câteva zile de stat prin Germania de Est, România mi s-a părut divină! Apoi, pentru destul de multă vreme, m-am tot învârtit în jurul României, am lucrat ani buni, ba în Iugoslavia, ba în Polonia, ba în Grecia. În cele din urmă, am revenit în anii '70, când am avut plăcerea să lucrez cu doi oameni mari ai arheologiei românești, Constantin și Hadrian Daicoviciu. Am săpat chiar la Sarmizegetusa Regia, la Grădiștea de Munte, unde am descoperit o casă veche, dacică, cu fundație puternică, de piatră, așa cum sunt și azi casele țărănești de munte. Am amintiri foarte frumoase din timpul cercetărilor mele în România. Am fost primul care a adus aici niște tehnici nou-apărute în arheologia occidentală, tehnici care ne-au permis să identificăm diverse tipuri de grăunțe și semințe carbonizate, descoperite la Sarmizegetusa. Cred că și profesorul Daicoviciu a fost foarte mulțumit de contribuția mea din acea vreme. Am introdus aceste tehnici, dar am introdus și idei, și mă bucur că unele dintre ele au fost bine receptate și urmate de studenții mei de atunci sau de colegii mei din România.
Chiar dacă autoritățile comuniste n-au făcut caz de originea mea bucovineană, se simțea că de la distanță mă urmăreau și știau totul despre mine. La București, la Capșa, unde am avut o întâlnire foarte emoționantă cu un frate al tatălui meu, un informator s-a pus, fără pic de jenă, la masa de lângă noi. Nici măcar nu se străduia să fie discret! În schimb, foarte interesant, am fost lăsat să sap chiar pe Prut, la frontiera cu Uniunea Sovietică, unde arheologilor români nu li se dădea voie să sape. Am fost acolo cu un student englez, mai ciudățel, care purta un batic arăbesc pe cap. Parcă vedeam cum li se bulbucă ochii, în spatele binoclurilor soldaților sovietici din lanul de porumb de dincolo de graniță (râde)!
- Domnule profesor, cu atâtea peripluri europene, ați reușit să ajungeți, după căderea comunismului, în Bucovina de Nord, în satul Nandrișeștilor?
- Da, am reușit să ajung și în Bucovina de Nord. O rudă m-a așteptat atunci 24 de ore la graniță! Am fost foarte bine primit și m-am bucurat să văd că oamenii locului cinstesc memoria tatălui meu și a surorii sale, Anița, care a fost deportată în Siberia, vreme de 20 de ani, devenind o eroină a locului. M-am bucurat să văd că oamenii din Mahala țineau la limba și la obiceiurile lor, în ciuda încercărilor de deznaționalizare ale autorităților din Ucraina. Dar a fost un moment care m-a emoționat peste măsură. Acolo, în sat, am întâlnit o țărancă cu ochii foarte limpezi. Fără ca asta să fie vreo concluzie științifică, ochii ei m-au dus cu gândul la strămoșii mei daci, din cele mai vechi timpuri. Ca să aflu apoi că femeia aceea frumoasă și simplă fusese dădaca mea, în primii mei ani de viață la Cernăuți. Vedeam în fața mea ochii pe care îi văzusem pentru ultima oară înainte să părăsim România... Nu o să uit niciodată ochii aceia!
