El, singuratec, duce către cer
Brazda pornită-n țară, de la vatră.
Cînd ăi privești împiedicați în fier,
Par, el de bronz și vitele de piatră.
Grîu, popușoi, săcară, mei și orz.
Nicio sămînță n-are să se piardă.
Săcurea plugului, cînd s-a întors,
Rămîne-o clipă-n soare ca să ardă.
Ager, oțelul rupe de la fund
Pămîntul greu, muncit cu dușmănie
Și cu nădejde, pînă ce, rotund,
Luna-și așează ciobul pe moșie.
Din plopul negru, răzimat în aer,
Noaptea, pe șesuri, se desface lină,
La nesfîrșit, ca dintr-un vîrf de caer,
Urzit cu fire de lumină.
E o tăcere de-nceput de leat.
Tu nu-ți întorci privirile-nnapoi.
Căci Dumnezeu, pășind apropiat,
Îi vezi lăsată umbra printre boi.
TUDOR ARGHEZI
Sursa foto: Muzeul de Etnografie “Anton Badea”, Reghin
