Descrierea perspectivelor pe toate laturile vieții românilor se poate face într-un singur cuvânt: sumbre. Bineînțeles că am mai putea adăuga: triste, întunecate, lipsite de fundament.
Se spune că: “Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, fă-ți planuri!” Ei bine, planurile nu mai există pentru români. Și nu din cauza bunului Dumnezeu care ne-a dat liberul arbitru, ci din cauza a ceea ce reprezintă prezentul, viața noastră de zi cu zi. Nesiguranța referitoare la locul de muncă, veniturile care acoperă cu greu facturile și cele necesare traiului, degradarea relațiilor interumane, a sentimentelor de empatie și interes față de aproapele nostru, a respectului, a altruismului, a bucuriei lucrurilor mărunte, toate acestea ne împiedică să ne mai facem planuri, să visăm. Culoarea preponderentă a societății noastre este GRI. Un gri murdar, trist, bacovian. Parcă am trăi o extincție. O extincție a tot ceea ne-a făcut să devenim oameni. Din păcate despre umanitate, partea aceea din noi care ține de suflet, se poate vorbi doar la trecut.
Prieteniile se sting, se șterg, se uită, familia nu mai este o prioritate, valorile morale au dispărut... e o luptă urâtă pentru supraviețuire. Pe scara de valori a omului, pe treptele superioare, din păcate, au ajuns cele care, mai demult, erau considerate defecte.
După cum bine știm, “mâine nu este promis nimănui” și am acceptat asta. Ce este foarte greu de acceptat este faptul că ne zbatem pentru Mâine, facem tot ce depinde de noi și totuși ne este frică de el. Nu pentru că nu vine, ci pentru ca va fi mai greu decât Azi. Carpe Diem nu înseamnă renunțarea la viitor, la planuri, la vise, ci trăirea clipei la intensitate maximă, fără grija viitorului. Din păcate, grija viitorului ne oprește să trăim clipa, să-l trăim pe Azi.
Toți am avut, la un moment dat, planuri de viitor. Toți ne-am imaginat cum va fi viața noastră, cum ne-am dori să arate viitorul nostru. Fie că erau planuri adolescentine, fie că erau planuri mature... am avut planuri pentru viitorul nostru. Am visat, am sperat și am încercat să contopim visul cu viața și să-l transformăm în realitate. Acum? Nu mai putea planifica nici măcar următoarea vizită la dentist, nici măcar un concediu sau o excursie de două zile la sfârșitul săptămânii, pentru că planurile tind să devină un vis fantezist. Planurile, visurile sunt condiționate la sânge de realitatea vieții noastre și... mor în fașă.
Suntem un popor trist. Trăim fiecare zi așa cum vine, am ajuns să considerăm plata facturilor lunare, drept victorii și în fiecare seară mai renunțăm la câte un plan, la câte un vis sau chiar la o simplă dorință. Suntem un popor obosit. Obosit de atâtea renunțări, de atâtea dezamăgiri. Suntem mulți și, totuși, fiecare dintre noi, atât de singur.
ANTONELA DUMITRACHE
