„O mulțime de ani au trecut, dar în perioada asta, când văd ce se întâmplă în lume, îmi aduc aminte de toate. Le retrăiesc, fără să vreau. Când vedeam cerul plin de avioane care veneau așa în picaj spre casa noastră, noi aveam impresia că vor cădea pe noi. Spaima cea mai mare era când sunau sirenele, că știam ce va urma.
Eram la școală când au început bombardamentele din 1941. Ne-au scos pe toți și ne-au dus în adăpost. Sigur că ne era teamă, dar cel mai mult îmi era milă de mama. Ea știa că au început bombardamentele, dar nu știa dacă noi am ajuns în adăpost sau nu.
În curte ne făcusem tranșee, ca toată lumea. După ce sunau sirenele, fugeam în tranșee. Aveam un câine care învățase sunetul și făcea și el ca noi. Era primul în tranșee, lângă noi. Dar atunci aveam o lampă pe gaz și scotea așa un zgomot când mergea, ca un bâzâit. Într-o zi, câinele a confundat sunetul lămpii cu sirenele și stătea în ușă și ne lătra să ieșim. Nu înțelegea de ce nu ne adăpostim, dar nici nu a plecat fără noi.
Despre război, toate generațiile ar povesti numai lucruri dureroase. E o nenorocire pentru orice vârstă, orice generație, orice statut. Războiul este nebunia pe pământ.
Vă doresc tuturor să nu apucați așa ceva, nici măcar o zi de pregătire."
Mioara Paceagiu, 94 ani, beneficiar al Asociației Niciodată Singur - Prietenii Vârstnicilor, București
ILEANA SANDU
