Puțini supraviețuitori ai Holocaustului au avut neșansa de a trăi și calvarul Gulagului, din cauza, în primul caz, a apartenenței la comunitatea evreiască într-o țară ocupată de naziști și dispusă să cedeze presiunilor acestora pentru aplicarea “soluției finale”, iar în al doilea, a unui conflict cu ocupanții sovietici și regimul comunist instalat de aceștia în Centrul Europei.
Nu cunoaștem motivul celui de-al doilea calvar ai lui Nicolas Nagy Talavera, dar știm că a suferit câțiva ani într-un lagăr sovietic de concentrare în Siberia; întors in Ungaria comunistă, a folosit o șansă pentru a pleca în America și a se stabili în California. A cunoscut formele extreme ale ambelor totalitarisme, putându-le compara și constata similitudinile.
Născut în 1926 din părinți evrei maghiarizați, a cunoscut la fel de bine Ungaria “ciuntită” prin tratatul de la Trianon și România întregită, unde s-a născut, în Transilvania, a cunoscut ambele limbi și civilizații.
“Aplecarea” spre civilizația românească s-a manifestat printr-o monografie dedicată lui N. Iorga, al cărui geniu îl admiră, precum la Mihail Sebastian spiritul românesc transpare din admirabila sa dramaturgie. Știe că o parte a comunității din care provenea nu manifesta deloc aderență la civilizația românească, ci mai degrabă la șovinismul maghiar, fiind chiar vârful său de lance. Vede că părinții săi, ca și cei ai lui Ellie Wiesel, au salutat “revenirea” Nordului Transilvaniei la Ungaria, prin Dictatul de la Viena.
În cartea pe care este axat prezentul studiu - “Fascismul în Ungaria și România”, apărută la Editura Hasefer, în 1996, traducerea din limba engleză a volumului “The Green Shirts and the Other Fascism in Hungary and Romania”, publicat în SUA, în 1980 -, se confirmă excesele prozeliților pe filieră națională, nu însă și generalitatea lor. Ca deținut la Auschwitz, constată că “venirea ungurilor a însemnat moartea majorității evreilor care i-au întâmpinat cu atâta veselie” (p. 418).
Această ingratitudine nu i-a făcut pe unii supraviețuitori să regrete impulsul promaghiarist atât de păgubos și nici să abandoneze antipatia față de români, insistând doar pentru pedepsirea torționarilor ce s-au implicat direct în Holocaust.
Dintre unii supraviețuitori, noii ocupanți au recrutat elemente ce i-au persecutat direct pe românii reveniți doar teritorial la “patria-mamă”. Nagy Talavera face un exercițiu comparativ al celor două fascisme, amândouă fiindu-i bine cunoscute.
Noutatea care m-a împins să fac din cartea sa temeiul prezentului material o reprezintă analiza pertinentă a genezei mișcării legionare, a cauzelor ei, cu o obiectivitate și o detașare ce lipsește adesea istoricilor români, temători de a nu fi acuzați de antisemitism. O relaționează cu “hibele” politicii interbelice românești într-un mod mai critic decât sunt dispuși istoricii români să o facă.
Aceștia, decât să scormonească profunzimea mlaștinii vieții politice românești interbelice, cu smârcurile sale dăinuind de după Dimitrie Cantemir, și să afecteze astfel imaginea unora dintre realizatorii Marii Uniri, preferă să-i demonizeze excesiv pe contestata politicii românești. Aceștia, tineri români, acționând, în lipsa unor repere morale, într-un mod anarhic, au devenit obiectul exceselor represive din partea unor autorități ce nu aveau cu ce să le respingă argumentele.
Excesele poliției și jandarmeriei din România interbelică erau proverbiale. Acționând la ordin, snopeau în bătăi pe protestatari ori se dedau chiar la lichidări fizice sub pretextul fugii de sub escortă, șefi lor nefiind trași niciodată la răspundere, în condițiile în care domnea aproape permanent starea de urgență sau asediu.
De altfel, perioada interbelică a fost, în mai multe țări, scena unor confruntări violente generate de dreapta sau de stânga, devenite “mișcări”, ceea ce l-a determinat și pe istoricul Ernst Nolte să vorbească despre “războiul civil european”.
Începuturile
Punctul de pornire al mișcării legionare a constat în frustrarea tinerilor liceeni din clasele superioare și a studenților români ce nu se puteau susține la studii din pricina taxelor școlare mari și a sărăciei părinților. Mișcarea lui Codreanu a avut o legătură inițială cu această frustrare și cu revendicarea proporționalității tinerilor studioși, cu procentul naționalităților în ansamblul populației. Numărul liceenilor și studenților evrei din totalul tineretului studios depășea de 10-12 ori proporția populației evreiești (Talavera, p. 348).
Reprezentarea proporțională notificată sub sintagma “numerus clausus” era însă o imposibilitate practică, în condițiile în care ambele trepte de învățământ nu erau gratuite, putând fi urmate numai plătind taxe școlare și întreținerea (cazarea și masa)
pentru cei care nu erau din localitate. Cu toate că Talavera recunoaște că evreii din Vechiul Regat erau așkenazi mai săraci (“primitivi”) față de coreligionarii sefarzi, împreună cu ei aveau o situație materială mult superioară românilor.
De aici și o reprezentare disproporționată în aceste școli, sub aspect etnic național, generatoare la rândul ei a acelei clase mijlocii formate din doctori, profesori, ingineri, economiști și juriști, subsumați de Lenin “micii burghezii”, din care făcea el însuși parte.
Acest “lanț trofic” trezea invidie și ranchiună între tinerii români, generatoare de antisemitism, cu atât mai mult cu cât aveau sentimentul că sunt în “țara lor” ca “etnie dominantă” (care numai dominantă nu era). Încă din 1920, delegații studenților români s-au întrunit într-o adunare la Cluj și au cerut “numerus clausus”, iar în 1922 au protestat contra proiectului de Constituție ce nu limita numărul locurilor la facultăți în raport cu proporționalitatea etniei.
Din motivul precizat, nu s-a putut legifera o asemenea cerere. În 1920, Facultatea de Medicină a noii Universități românești din Cluj avea, la un număr de 1.007 cursanți, un număr de 485 de studenți evrei, adică aproape jumătate, în vreme ce populația evreiască nu depășea 4-5% din totalul locuitorilor. În anul următor, proporția era de 374/828 și abia din 1927, procentul mediciniștilor evrei a coborât la 7% (Monografia Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, vol. I, Editura Cultura Națională, 1929, p. 550).
Lumea, nr. 3, 2021
(Va urma)
