Ce soartă au, în România, refugiații minori din Ucraina ai căror părinți au murit? Există familii care ar vrea să adopte copii refugiați, dar nu li se permite să o facă.
Odată cu invadarea Ucrainei de către armata lui Putin, zeci de familii din România și-au exprimat dorința de a adopta copii refugiați din calea războiului. Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții (ANDPDCA) nu poate să faciliteze în niciun fel adopția acestor copii traumatizați de două ori.
O dată pentru că și-au pierdut părinții în timpul bombardamentelor sau provin din orfelinate sau din centre de plasament unde nu s-au putut bucura de afecțiunea familiei care i-a părăsit, iar a doua oară pentru că au fost nevoiți să ajungă pe pământ străin, fără să se simtă în siguranță, fără să cunoască limba și obiceiurile țării.
De la începutul războiului, în România au intrat pe la punctele de trecere a frontierei peste 500 de copii proveniți din centrele de plasament din Ucraina. Peste 200 dintre ei se află acum în sistemul de protecție specială din România. Cei mai mulți vor să revină în țara lor după terminarea războiului.
Ministrul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, Gabriela Firea, a postat pe Facebook un angajament prin care asigură autoritățile din Ucraina că “toți orfanii se vor întoarce acasă când se va termina războiul și nici unul nu va fi dat spre adopție în România.” De altfel, legislația din România nu permite acest lucru, întrucât orfanii ajunși la noi sunt cetățenii altui stat.
Orfanii din Ucraina, de la cei de câteva luni până la cei de câțiva ani, stau cu săptămânile în subsolurile unor clădiri pentru a fi protejați de bombardamentele armatei ruse în condițiile în care chiar și coridoarele umanitare sunt ținte vii pentru militarii ruși.
Soarta copiilor abandonați din România
În ultimii ani ai dictaturii comuniste, 60% dintre copiii cu dizabilități grave abandonați în maternitățile din România și internați în orfelinate mureau după doi-trei ani. Subnutriția și asistența medicală sub orice critică au făcut cele mai multe victime. Începând cu 1990, presa internă și cea internațională au realizat reportaje cutremurătoare cu copiii din orfelinate numai piele și os, care erau ținuți dezbrăcați, erau spălați cu furtunul cu apă rece și legați de barele de fier ale patului cu sfori sau chiar cu lanțuri. De ce? Pentru că erau agitați, pentru că țipau, pentru că așa puteau ei să ceară puțină afecțiune.
În zilele noastre, copiii din orfelinate nu mai sunt țintuiți de pat. Agresiunea asupra lor se manifestă prin mijloace mai subtile, dar și mai eficiente. Copiilor care se revoltă într-un fel sau altul, care nu sunt “disciplinați”, li se administrează exclusiv tratamente psihiatrice fără ca aceștia să urmeze și programe de psihoterapie. Medicația excesivă face din ei niște ființe cuminți necuvântătoare.
În ultimii ani au fost mediatizate mai multe cazuri în care copii sănătoși din orfelinate au fost diagnosticați cu sindromul ADHD pentru ca în urma medicației administrate aceștia să nu mai dea bătăi de cap asistenților sociali. Meseria de asistent social reclamă un potențial afectiv enorm, dar care, din păcate, nu trebuie să promoveze nici un examen. Specialiștii spun că toți copiii care au trăit într-un centru de plasament rămân marcați toată viața. Sunt afectați emoțional, resping de regulă interacțiunile sociale, dezvoltă diferite boli psihice. După ce împlinesc 18 ani și sistemul de protecție al statului îi trimite în lumea largă, se trezesc într-o realitate ale cărei reguli nu le știu.
Conform statisticilor oficiale, în ultimii zece ani, doar 10% dintre ei au reușit să își găsească un loc de muncă, iar unii dintre ei să își întemeieze o familie. Restul fie au părăsit țara, fie au înfundat pușcăriile, fie au devenit “oamenii străzii”, iar multe dintre fete au ajuns pradă ușoară pentru traficanții de carne vie. Foștii locatari ai orfelinatelor sunt respinși de societate aproape la fel ca și foștii pușcăriași.
Sărăcia este principala cauză care duce la abandonarea copilului/copiilor de către părinți. Dar nu abandonarea la naștere sau în primele luni de viață este cea mai des întâlnită, ci în primii ani, atunci când părinții își dau seama că nu mai au cu ce să-și crească copilul. Imediat după 1990, numărul de nașteri în afara căsătoriei a crescut tot mai mult. Procentul este mai mare în mediul rural, acolo unde educația sexuală este precară. Anul trecut, peste 16.000 de adolescente din România au devenit mame.
Pe de altă parte, 70% dintre cupluri spun că nu își doresc copii sau încă un copil pe lângă cei pe care îi au, fie din cauza situației financiare, fie din incertitudinea în ceea ce privește locul de muncă.
Dramele copiilor refugiați din Ucraina pot încălzi sufletele acelor mame care cu prea mare ușurință își părăsesc copiii în maternități sau orfelinate, care la noi nu se află sub bombardamente. (Deutsche Welle)
Autor: GEORGE ARUN Foto: INQUAM Photos/BOGDAN BUDA
