Motivația închiderii și lichidării legionarilor a fost de regulă minciună și dezinformare. Cea din 1933 a fost provocată de acuzația că Legiunea promovează “o mișcare anarhistă, subversivă, în slujba lui Hitler”, ceea ce Talavera dezminte (op. cit., p. j 387), considerată esențială în cărțile dedicate perioadei interbelice. Este de mirare cum o operațiune care s-a soldat cu arestarea a 18.000 de legionari și împușcarea a opt dintre ei sub acuzația fugii de sub escortă este ocolită de contemporanii români și dezvăluită doar de Talavera (op. cit., p. 387), un istoric evreu!
La fel de ciudată este și perceperea lui Armand Călinescu doar ca un luptător curajos împotriva fascismului, în vreme ce Talavera îl caracterizează ca pe un “dușman al Axei, puternic, corupt, total lipsit de scrupule... (ce) avea exact tipul de brutalitate necesar lui Carol pentru a-și stabili noul regim” (idem, p. 402). Nu știm nici măcar dacă Iorga a fost conștient că a fost folosit ca un simplu instrument în mâna regelui, pentru răfuiala acestuia cu comandantul Legiunii. Arestarea acestuia din urmă pentru jignirea “consilierului regal”, funcție din care spera să-l domolească pe Rex, ori care i-a satisfăcut vanitatea, a fost urmată de a celorlalți conducători ai Legiunii și a 30.000 de legionari,
închiși în patru lagăre de concentrare, alt act minimalizat ori chiar trecut cu vederea de istoricii noștri. Talavera numește acest val uriaș de rețineri “persecuții sălbatice împotriva Legiunii, conduse în mod inexorabil de Călinescu, cu metode din aceeași familie cu Gestapo-ul și NKVD-ul, adică tortură, ucidere, incinerare” (idem, p. 410).
Cu 15 ani mai înainte, prefectul poliției Iașiului, Manciu, aflat în proces cu Codreanu pentru brutalitatea adepților săi, dăduse ordine și el ca aceștia să fie “torturați” (idem, p. 360). Metoda nu era nouă, dar acum a căpătat proporții uriașe.
Pentru ceea ce Ioan Scurtu a numit “terorism de stat”, pentru măsurile polițienești ordonate de rege și camarilă în perioada dictaturii regale, prin ocolirea și neglijarea guvernului, Talavera folosește termeni mult mai duri: “Campania de exterminare dusă de Carol împotriva Legiunii” (idem, p. 365).
Îl scuză, în schimb, pe Căpitan, deoarece ar fi refuzat “să asocieze Legiunea cu dictatura totalitară”, intenție pusă, deci, pe seama lui Carol, Codreanu având “dreptate în multe aspecte ale criticii sale referitoare la funcționarea democrației în România” (idem, p. 369).
Talavera identifică ceea ce noi numim “dictatură regală” sau “regimul carlist” cu un “stat corporatist fascist” (idem, p. 402), formulă respinsă de istoricii noștri, atât sub comunism, cât și azi.
Termenul este rezervat dictaturii antonesciene și regimului militaro-legionar cu care acesta a debutat. Carol este menajat pentru crimele sale și ale camarilei, considerate dure, dar necesare și astfel scuzabile, a lovit în fascism și a înfruntat nazismul!
Încă din al doilea an de la restaurație, datorită lui, arată Grigore Gafencu (“Însemnări zilnice”, Editura Humanitas, 1991, p. 59), “e o atmosferă de lichelism generalizat. Niciodată oamenii noștri politici nu au fost mai umiliți și mai supuși ca în zilele de azi. În afară de Maniu... nu e niciunul care să ție fruntea sus”.
“Grija de a nu displace, de a nu se împotrivi, de a păstra sufletul plecat și spinarea încovoiată - grija de a rămâne la putere... cu prețul oricăror umilințe a întunecat toate ambițiile și credințele echipei noastre ministeriale.”
Exilat ulterior, fostul ministru de externe punea aceste mari derapaje de la democrație pe seama lui Carol, Codreanu greșind grav când le considera inerente parlamentarismului și pluripartidismului.
Vârfurile oligarhiei industrial-financiare au ajuns, stimulate de apetitul autoritarist al lui Carol, să formeze “adevărate dinastii neîncoronate în sectoare economice cheie” și urmăreau să obțină “preponderența și pe tărâm politic (în jurul lui, n.n.), să aservească statul și aparatul de stat, să obțină în sânul acestora poziții cheie”, “adevărate cercuri interlope” (Al. Gh. Savu, “Dictatura regală” (1938-1940), Editura Politică, 1970, p. 11). Folosind un termen la modă azi, ei formau un “grup infracțional organizat” concentrat în jurul regelui și obținând - prin influența lui asupra unor guverne obediente - comenzi de stat aducătoare de profituri uriașe, prin devize umflate peste măsură, pentru produse și servicii de slabă calitate.
S-a mers până acolo cu lăcomia iresponsabilă încât chiar și “contractele privind înzestrarea armatei au ignorat complet interesele statului... produsele furnizate (fiind) de foarte slabă calitate” (idem, p. 59), punând în pericol siguranța națională. Fără exagerări, asemenea contracte erau asimilabile trădării naționale!
Aceasta era politica pe care o condamnau Codreanu și Legiunea. Dintre nelegiuirile ei, “Codreanu vedea în exploatarea pădurilor din Carpați un complot evreiesc prin care munții sunt jefuiți de mărețele veșminte de conifere în schimbul câtorva monede. Complotul era înfăptuit cu ajutorul și prin intermediul funcționarilor românilor corupți.” (Talavera, p. 356)
Lumea, nr. 3, 2021
