(Interviu realizat de prof. univ. dr. Iulian Boldea, manager-redactor-șef, revista “Vatra” Târgu-Mureș)
- Prin ce se disting ardelenii de frații lor din Muntenia sau Moldova?
- Din tot ceea ce am spus (schematic), reies anumite deosebiri de mentalitate dintre românii de pe cei doi versanți ai Carpaților, numai că nu este vorba despre deosebiri de esență, ci de aparență, nu de deosebiri de fond, ci de formă, nu de deosebiri de tip, ci de grad. Asemenea deosebiri sunt și între venețieni și sicilieni, între toscani și liguri, dar nimeni nu face prea mare caz de ele, decât în glumele cotidiene. Dacă vom lua un german din Bavaria și unul din Schleswig-Holstein vom remarca deosebiri de fond, inclusiv pe latura comunicării în limba germană. Or, în cazul românilor din România, Republica Moldova și din alte țări din jur (din preajma granițelor noastre), elementele fundamentale de identificare și de identitate sunt aceleași.
- Sunt oare legitime tendințele de regionalizare, de autonomie care s-au manifestat de-a lungul timpului în mediile intelectuale românești?
- Tendințele de autonomie reprezintă un lucru, iar cele de regionalizare alt lucru. Toate pot fi legitime în urma unei anumite evoluții, la un moment dat, dacă se constată schimbări fundamentale în raport cu trecutul. Popoarele nu sunt statice, ele se modifică în timp, se nasc, cresc, se dezvoltă și mor, adică se topesc în alte popoare. Chiar și popoarele care poartă același nume de patru-cinci mii de ani, precum evreii sau grecii, sunt altele decât cele inițiale și chiar decât cele de acum un mileniu. Românii poartă aproape același nume ca romanii de acum două mii de ani, dar nu mai sunt romani. Autonomiile teritoriale pe criterii etnice au fost o realitate medievală, pe care istoria modernă și contemporană a repudiat-o drept ineficientă, exclusivistă, discriminatorie, lipsită de spirit practic. Prima încercare fermă de desființare a acestor autonomii transilvane (secuiești, săsești) a făcut-o împăratul austriac (romano-german) Iosif al II-lea, în secolul al XVIII-lea. A doua, drastică și definitivă, a făcut-o Austro-Ungaria, în 1867, când a eradicat orice grad de autonomie a Transilvaniei față de Transleithania (Ungaria istorică) și a unor ținuturi din Transilvania față de restul țării. Toate statele moderne centralizate au procedat la asemenea măsuri.
Regionalizarea este un proces mai recent, de descentralizare a acestor state centralizate - ușor obosite, după unul sau mai multe secole de conducere concentrată -, de transferare a unor atribuții spre organismele locale. Multe state, numite federale, de astăzi practică, în fapt, descentralizarea și nu separarea pe state naționale. Regionalizarea nu se derulează, însă, azi după criterii etnice și lingvistice, ci după unele economice, administrative, sociale etc. Regionalizarea nu se confundă cu enclavizarea și nici cu exclusivismul. Țările care au recurs în ultimele decenii sau în ultimul secol la regionalizări de succes sunt cele care au asigurat cea mai liberală circulație a oamenilor, a forței de muncă, a ideilor, a limbilor și culturilor pe teritoriilor respective. Dar în România, mulți dintre aceia care visează cu orice preț autonomia (chiar dacă o numesc, precaut, regionalizare) vor o închidere în sine, o izolare etno-lingvistică, refuză să mai învețe limba oficială, refuză simbolurile naționale, cultivă discriminarea și chiar xenofobia. În urma funcționării autonomiilor medievale transilvane s-au reușit câteva “performanțe” de tristă amintire: istorii paralele, marginalizarea românilor, oprirea mutării oamenilor în alt ținut, îngrădirea liberei circulații, interzicerea construirii unor locașuri de cult etc. Cea mai mare performanță a acestui regim al “celor trei națiuni și patru religii” a fost “toleranța” din secolul al XVI-lea, adică libertatea unei treimi din populația Transilvaniei (ungurii, sașii și secuii) și “răbdarea” sau “acceptarea” în viață a celorlalte două treimi (care munceau, plăteau impozite și făceau armată murind pentru “țară”), ca populație de rangul al doilea. Această “primire” a românilor nu era, însă, perenă, ci (după cum spuneam) urma să funcționeze usque ad beneplacitum principum et regnicolarum (“până când avea să dureze bunul plac al principilor și cetățenilor”). Românii nu erau nici măcar cetățeni de rând ai țării. În aceste condiții, chiar dacă ni se spune că acum este “altceva”, cum să primească românii cu bucurie și înțelegere încercarea de restabilire a vechii autonomii aproape pe aceleași teritorii din Evul Mediu și în funcție de aceleași criterii? Și în această privință este mereu bine să ne comparăm cu alții, să cântărim lucrurile și să decidem în consecință.
Decât să absolutizăm lucruri firești, ar fi mult mai avantajos să chivernisim bine această țară, așa cum este ea. O minoritate etnică nu se va simți niciodată precum în țara-mamă, oricâte drepturi ar avea, mai ales dacă anumite organisme politice, ivite din sânul său sau nu, incită mereu la discriminare! Prin urmare, aceste drepturi legitime trebuie să funcționeze după standarde internaționale recunoscute. România are datoria să se raporteze permanent la aceste standarde și să le respecte. Restul este propagandă, ură, interes, neînțelegere și încăpățânare. Iar de astfel de lucruri trebuie să ne ferim, dacă vrem să trăim împreună. Altfel decât împreună nu putem trăi, fiindcă oamenii sunt ființe sociale și se cuvine să lucreze pentru solidaritate, nu pentru dezbinare.
N.red.: text preluat, cu acordul autorului, din publicația APOSTROF, revistă a Uniunii Scriitorilor din România - www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2017/n6/a12/ )
