Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină a anului, pentru prima dată fiind sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de Hristos. Paștele creștin este similar cu două tradiții antice: una evreiască și alta păgână. Ambele sărbătoresc Învierea, trezirea la viață. Sărbătoarea Învierii Domnului este indicată în limba română prin cuvântul, de origine ebraică, “Paști”, întrebuințat de obicei la plural. La evrei, cuvântul Pascha (pesah) însemna trecere și îl moșteniseră de la egipteni. Sărbătoarea lor coincidea cu prima Lună plină de după Echinocțiul de primăvară. Termenul ebraic a trecut în vocabularul creștin deoarece evenimentele istorice comemorate - Patimile, Moartea și Învierea Domnului - au coincis cu Paștile iudaice din acel an. Acest fapt nu implică o identitate a Paștilor creștine cu cele evreiești, ci numai o înrudire terminologică și cronologică între ele.
Povestea Iepurașului de Paști, aducător de ouă roșii, își are originile pe meleaguri germane, iepurașul simbolizând fertilitatea. Simbolul său exista din vremea festivalurilor păgâne dedicate zeiței Eastre - zeița Lunii (de unde actuala denumire în engleză de Easter, pentru Paști). Legenda spune că zeița Eastre a găsit, într-o iarnă, pe câmp, o pasăre rănită, și, pentru a o ascunde de vânători, a transformat-o într-o iepuroaică ouătoare. Pentru a-i mulțumi salvatoarei sale, iepuroaica a decorat ouăle făcute, dăruindu-i-le zeiței. Din această legendă s-a născut tradiția ca Iepurașul să aducă daruri dulci, de Paști, copiilor buni și cuminți.
Tradiția ouălor încondeiate se pierde în negura epocii precreștine, când Anul Nou se sărbătorea la Echinocțiul de primăvară. Ele erau oferite ca simbol al echilibrului, creației și fecundității. În Antichitatea romană, colorate în roșu, ouăle se aflau între darurile sărbătorii lui Janus și erau folosite la diferite jocuri și ceremonii religioase.
Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creștinilor, fiind practicat încă mai ales de popoarele europene și asiatice. Spre deosebire de alte zone ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la noi, la români, a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolistica motivelor și perfecțiunea realizării. Ouăle “încondeiate” (“împistrite” sau “muncite”) s-au constituit, la români, într-o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o deosebită valoare ale culturii spirituale populare.
Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită relatează că Maica Domnului, venită să-și plângă Fiul răstignit, a pus coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele ce picura din rănile lui Iisus. Mântuitorul le-ar fi spus celor de față: “De acum înainte să faceți și voi ouă roșii, întru aducere aminte de Răstignirea Mea!”.
În Bucovina, cojile ouălor de Paști, împreună cu alte resturi de la masa pascală, sunt aruncate în râu, pentru ca apa să le ducă “Blajinilor” (ființe imaginare, încarnări ale copiilor morți nebotezați, al căror loc de viețuire s-ar afla la «capătul lumii», aproape de Apa Sâmbetei). În felul acesta, și Blajinii află că pentru toți creștinii a venit Paștele.
În tradiția noastră populară, ouăle de Paști au puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodărie etc. Culoarea roșie este simbol al focului purificator, apărător de diavol, care umblă cu colinda și se interesează dacă oamenii mai vopsesc ouăle, căci doar atunci când aceste obiceiuri se vor pierde, el va putea ieși în lume.
Toaca este un obiect liturgic din lemn (adoptat uneori și ca instrument muzical în orchestra simfonică), aflat în clopotnițe sau în curțile bisericilor. Fixată în două sfori, sau rezemată de tocul ușii, găurită circular la capete pentru a obține o mai bună rezonanță a vibrațiilor produse de lovirea cu două ciocănele din lemn, toaca este bătută la începutul slujbelor, chemând credincioșii la Biserică, sau semnalând derularea procesiunilor. Glasul ei face legătura între pământ și cer, între uman și divin, între ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște.
Între Joia Mare și noaptea Sfintei Învieri, bătaia clo-potelor este înlocuită cu sunetul lin al toacăi, amintind cuiele bătute în mâinile și picioarele Mântuitorului Hristos la Răstiginirea Lui pe cruce. Nu doar sunetul amintește Patimile lui Hristos, ci și simbolistica lemnului.
Pasca și mielul, simboluri pascale. Femeile coc, o singură dată pe an, de Sfintele Paști, Pasca dulce și rotundă (se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde), având în mijloc o cruce și fiind împodobită pe margini cu aluat împletit. Mielul este simbolul lui Iisus, care s-a jertfit pentru pacatele lumii și a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul al VII-lea. Ulterior, mielul fript a devenit un fel principal pe masa de Paște a tuturor creștinilor.
