GHEORGHE ȘINCAI (1754-1816)
Gheorghe Șincai s-a născut la 28 februarie 1754 în localitatea Râciu de Câmpie, județul Mureș, în casa bunicului din partea mamei, care-și trăgea numele din Șinca Veche, Ținutul Făgărașului, unde strămoșii săi aveau un mic domeniu. În primele clase de școală tânărul elev a studiat în limba maghiară, în satul Săbed, nu departe de locurile natale, apoi a învățat latina la Școala reformată din Târgu Mureș, între anii 1776- 1778. În 1768 devine bursier al Seminarului iezuiților din Cluj, unde a studiat timp de patru ani gramatica și poetica. În 1773 a devenit profesor de retorică și poetică la Blaj, unde l-a avut elev pe Ioan Budai Deleanu. În 1774 se călugărește sub numele de Gabriel apoi își continuă studiile la Roma unde a obținut o bursă la Colegiul “De propaganda fide”.
Datorită faptului că învăța foarte bine a fost luat sub ocrotirea cardinalului Ștefan Borgia, care era secretar la “De propaganda de fide” și care l-a numit pe Șincai custode al bibliotecii acestei instituții. Ulterior, a obținut de la papa Pius al VI-lea favoarea de a putea să viziteze și celelalte biblioteci, îndeosebi Vaticana și Benedictina, unde Șincai a primit inclusiv un specialist care să-l ghideze prin biblioteci și să-i indice sursele în care se vorbea de români, o adevărată mană cerească pentru cercetătorul pasionat de istoria neamului său. Astfel, el a copiat și transcris cu exactitate orice fel de referire la istoria românilor, o excelentă bază de date pentru formarea concluziilor cuprinse în celebrul Supplex Libellus Valachorum. În 1779 Gheorghe Șincai își ia doctoratul, la Roma, în filozofie și teologie.
Gheorghe Șincai a fost un remarcabil poliglot. Pe lângă limba română, vorbea fluent latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza. A studiat la Viena și Roma alături de Samuil Micu, împreună cu care avea să elaboreze prima gramatică a limbii române “Elementa linguae daco-romanae sine valachiae” apărută la Viena în 1870. Tot la Viena a studiat la Colegiul greco-catolic “Santa Barbara” metoda conducerii școlilor naționale și dreptul. În anul 1783 el publică două abecedare, un catehism și o gramatică elementară în limba latină. În 1785 este numit de Viena director al Școlii normale din Blaj, abia înființată, și al tuturor școlilor care urmau să se înființeze, publicând cu acest prilej o carte de aritmetică.
În calitate de director al învățământului greco-catolic din Transilvania, Gheorghe Șincai a avut o contribuție fundamentală la răspândirea culturii în mediul rural, iar prin efortul său s-au construit peste 300 de școli cu predare în limba română. În urma eforturilor sale de cercetare asupra istoriei românilor, Șincai a fost puternic atacat, fiind acuzat inclusiv de faptul ar vrea să fie un al doilea Horea. Drept urmare, el a căzut în dizgrație, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând demersuri pentru a scăpa de el. Șincai este arestat la 14 septembrie 1794 și întemnițat câteva luni, după care a fost eliberat, dar concediat din postul de director al școlilor române. Izgonit din rosturile sale, se exilează pe moșia contelui Vass, în satul Sinea lângă Kosice (Slovacia) unde, timp de șase ani, i-a învățat carte pe copiii acestuia și unde va locui până la sfârșitul vieții. În anul 1811 a încheiat cea mai valoroasă lucrare a sa, “Hronica românilor și a mai multor neamuri”. Autorul a avut în vedere identificarea istoriei românilor în spațiul intra și extracarpatic, corelată cu istoria sud-est europeană, începând cu anul 86 e.n., până în zilele noastre.
“Hronica” propagă ideea romanității, originea latină a poporului român, continuitatea lui pe teritoriul vechii Dacii, fiind singura istorie de sinteză științific alcătuită a întregului popor, prin valoarea și bogăția informațiilor fiind mult peste ceea ce se publicase până atunci în literatura noastră istorică. A trecut la cele veșnice la 2 noiembrie 1816, la vârsta de 62 de ani , la Sinea, în Slovacia de astăzi.
SAMUIL MICU (1745-1806)
Samuil Micu s-a născut în toamna anului 1745, în localitatea Sadu de lângă Sibiu, în familia protopopului greco-catolic Stoia, fiind nepot de văr al episcopului Inocheție Micu Klein, întemeietorul Episcopiei de Blaj. Din anul 1760 a fost elev la Blaj, la seminarul și mănăstirea “Buna Vestire”. După terminarea studiilor la Blaj, a plecat la Universitatea din Viena pentru a studia teologia și filozofia între anii 1766-1772.
Întors de la studii de la Viena, în anul 1772 devine colaborator al episcopului greco-catolic Grigore Maior, pe care-l însoțește la Viena în anul 1773, la Conferința episcopilor uniți din Imperiul austriac. Documentat asiduu în timpul studiilor de la Viena asupra originii noastre latine, Samuil Micu scrie prima lucrare din seria acestui gen, intitulată “Brevis historica notitio originis et progresus nationis Daco-Romanae” deschizând drumul școlii latinești din Transilvania.
În 1773 pleacă din nou la Viena ca duhovnic și vicerector al Colegiului “Sfânta Barbara” din capitala austriacă, unde va rămâne timp de 10 ani, perioadă în care s-au aflat în capitala imperiului și ceilalți reprezentanți ai Școlii Ardelene: Ioan Budai Deleanu, Gheorghe Șincai și Petru Maior.
Întors la Blaj în anul 1783, a lucrat cu sârg la traducerea Bibliei, considerată cea mai importantăî operă a sa, una din capodoperele culturii române din toate timpurile. Numită de către unii autori Biblia de Blaj, tipărită la 1795, a fost atât de bine tradusă în limba română încât a devenit o piatră de temelie a limbii române literare. În același timp a fost coautor al vestitului “Supplex Libellus Valachorum” tipărit la Cluj în anul 1791.
Între anii 1791-1806 Samuil Micu a scris o istorie a românilor în trei variante, fiecare dintre ele adresându-se câte unei categorii sociale din rândul românilor. Prima s-a numit “Scurtă cunoștință a istorii românilor” și se adresa celor care știau carte, la nivel mediu. A doua variantă a fost concepută sub formă de catehism și se adresa celor cu puțină știință de carte, iar a trei variantă, numită “Istoria și lucrurile și întâmplările românilor” se adresa publicului instruit.
Ca poet, Samuil Micu a fost primul român din literatura noastră care a exprimat rima albă, în poemul “În Sfânta și Marea Sâmbătă”.
Opera lui Samuil Micu este foarte vastă și cu referire la foarte multe domenii, cu mare rol educativ și civilizator pentru români, din care excelează perfecționarea limbii române și studiile privind originea noastră latină. Ar fi vorba de peste 30 de titluri de cărți.
Iată cum motiva el preocupările sale privind originea noastră, a românilor: “Urât iaște românului să nu știe începutul său, să nu știe neamul său, pre mai marii săi și istoria neamului său”. Din anul 1804, Samuil Micu a fost redactor și cenzor al cărților românești care se tipăreau la tipografia Universității din Buda, încercând să valorifice opera sa cu caracter național, în pofida opoziției dure a ungurilor. Apreciindu-i vasta sa activitate Nicolae Iorga l-a numit “cel dintâi istoric al românilor”. A murit în anul 1806, la Buda.
PETRU MAIOR (1760-1821)
Petru Maior s-a născut în Căpușul de Câmpie, județul Mureș, unde tatăl său, Gheorghe Maior, era preot protopop greco-catolic. Aici a făcut școala primară, iar clasele gimnaziale le-a urmat la Colegiul reformat din Târgu-Mureș, după care a studiat la Liceul din Blaj între anii 1771- 1774. După liceu continuă studiile la Roma și Viena. La Roma, teologia și filozofia, la “Propaganda de fide” (1774-1779) după care revine la Blaj,ca profesor de logică, metafizică și drept natural, atât la gimnaziu cât și la liceul “Sfântul Vasile”.
După patru ani părăsește Ordinul “Sfântul Vasile” și primește protopopiatul Reghinului și Gurghiului (1785-1809). Timp de 20 de ani cât a condus protopopiatul din Reghin s-a remarcat printr-o activitate intensă. Ținea conferințe pentru cultura preoților și a poporului, era foarte exigent cu preoții și a vegheat și sprijinit cu mare atenție școlile confesionale sătești. În anul 1809 se stabilește la Buda unde va fi “crăiesc revizor” corector al cărților românești care se tipăreau în importanta tipografie din capitala Ungariei, unde lucrase înainte Samuil Micu. După mărturisirea sa, a optat pentru acest serviciu mai mult ca să poată sluji neamul.
Pe lângă contribuția sa la conceperea și finalizarea textului “Supplex Libellus Valacorum” Petru Maior a scris cărți teologice, dar și istorice. Principala sa operă de acest gen este “Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Buda 1812). Lucrarea are 25 de capitole și este o expunere critică și polemică a istoriei poporului român. Susține cu argumente de ordin istoric, filozofic și psihologic originea latină a poporului român și continuitatea elementului roman în Dacia. Ultimele patru capitole tratează situația românilor de dincolo de Dunăre până la sosirea turcilor.
Prin documentata sa istorie, Petru Maior răspunde istoricilor străini cum sunt: Franz Sulzer, J.K. Eder, Engel și B.Kopitar, care contestau continuitatea românilor în fosta Dacie. Petru Maior “a pus umărul” și la elaborarea primului dicționar etimologic al limbii române. De asemenea, împreună cu Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Ioan Budai Deleanu au contribuit la încropirea celebrului document-program “Supplex Libellus Valachorum”. Principala sa contribuție pe plan științific este introducerea istoriei românilor în circuitul istoriografic și polemic al secolului al XIX-lea. Fapt de importanță crucială care a oferit posibilitatea străinilor nu numai să facă cunoștință cu adevăratul nostru trecut, dar și să implementeze acest adevăr în mintea acelor savanți ai vremii, de bună credință, care, prin luările lor de poziție, au contribuit, la un loc cu ai noștri, la demolarea falselor teorii ale acelor care se străduiau din răsputeri să dovedească faptul că Ardealul a fost cândva pustiu. Din anul 1809 până la sfârșitul vieții sale, 14 februarie 1821, Petru Maior a trăit și muncit la Buda.
IOAN BUDAI DELEANU (1763-1820)
Ioan Budai Deleanu a fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai. S-a născut la Cigmău, lângă Orăștie, județul Hunedoara. Aici a copilărit și a absolvit și clasele primare. Studiile următoare le-a urmat la Blaj, la Seminarul greco-catolic (1772-1776), avându-l ca profesor printre alți erudiți pe Gheorghe Șincai, după care a urmat Facultatea de filosofie din Viena (1777-1779). Între anii 1780-1783, Budai Deleanu și-a continuat studiile la Facultatea de teologie, ca bursier al Colegiului “Sfânta Barbara” din Viena. În urma studiilor asidue a obținut titlul de doctor în filosofie.
În anii șederii la Viena, leagă prietenii strânse cu Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, aflați la acea vreme în capitala imperiului, unii la studii, alții ocupând anumite posturi, legături care se vor materializa în preocupări comune privind originea românilor, culminând cu manifestul politic de la 1791, denumit “Supplex Libellus Valachorum” înaintat împăratului Imperiului austriac.
Studios și dornic să se informeze din surse originale, Ioan Budai Deleaanu are vaste preocupări într-o varietate de domenii precum cel al lingvisticii, istoriei și dreptului, însușindu-și în același timp, pe lângă germană, limbile franceză, poloneză, italiană, latină și greacă.
Reîntors în țară, revine la Blaj, ca profesor la seminarul pe care l-a absolvit, dar pentru scurt timp, post pe care-l părăsește în urma neînțelegerilor cu episcopul Bob, întorcându-se la Viena pe un post de copist și traducător la Cancelaria Consiliului Aulic de Război. În 1787, Ioan Budai Deleanu, cunoscător al limbii poloneze, trece în Galiția și se stabilește la Lemberg (Lwowul de azi), funcționând ca secretar și consilier de Curte. Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă la Iași, oferindu-i un post de profesor la Seminarul de la Socola, dar refuză.
La Lwow s-a căsătorit cu Mriana Mikalaeweze, dintr-o familie de armeni galițieni, și a avut trei copii: două fete și un băiat. Deși departe de casă, el nu s-a izolat de realitățile românilor, preocupându-l în continuare originea lor, și scriind nenumărate opere literare, dintre care cele mai importante sunt Țiganiada și Trei viteji. Țiganiada însăși abordează problema continuității elementului roman în Dacia ca și latinitatea limbii poporului român. În același timp, se preocupă și de modernizarea limbii române, elaborând lucrări în domeniul filologic printre care “Teoria ortografiei românești cu litere latinești” și “Temeiurile gramaticii românești”. Budai Deleanu intenționa și întocmirea unui dicționar în 10 volume, cu corespondențele lexicale între limba română și limbile latină, greacă, franceză, germană, italiană, proiect dus la capăt doar parțial.
În consecință, Ioan Budai Deleanu a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist de mare valoare al epocii sale și un reprezentant de frunte al Școlii Ardelene. Opera sa este vastă și cuprinde zeci de titluri din fiecare domeniu amintit. Din păcate, aproape toate scrierile sale au rămas în manuscris, ele neputând fi cunoscute la vremea lor decât în mică măsură. Aceasta l-a determinat la 1870 pe Alexandru Papiu Ilarian să atragă atenția de al tribuna Academiei Române, proaspăt înființată, asupra nevoii de valorificare și de eternizare a vastei opere a acestui savant, publicând-o ca pe “un tezaur al filonului nostru comun”. Ioan Budai Deleanu a murit la Lwow, în capitala Galiției în august 1820, unde a trăit 30 de ani.
Documentar realizat de IOAN CISMAȘ
