Fiul lui Rurik, martor și chiar participant la toate campaniile militare ale lui Oleg, mentorul său, prințul Igor, zis și “cel Bătrân”, nu s-a remarcat în mod deosebit în timpul domniei sale. Principalul său merit a constat în menținerea teritoriilor Statului Kievean, la care a reușit să adauge doar câteva așezări din ținutul Taman, la Marea Azov. Pe plan intern a fost în permanentă confruntare cu micile principate vasale, cel mai sângeros fiind cel cu tribul drevlienilor, chiar la începutul domniei sale. Are cheltuieli uriașe din cauza costisitoarelor campanii în ținuturile învecinate, împotriva bulgarilor de pe Volga, a hazarilor și pecenegilor. Atras de bogățiile Imperiului Bizantin, profită de expirarea tratatului încheiat de Oleg (911) și pornește o nouă campanie militară. Jefuiește Bitinia, Heraclea, Paflagonia, Nicomedia și Ponticul, însă la asediul pe mare asupra Capitalei, flota sa este distrusă de arma secretă a grecilor - “focul grecesc” (Magazin istoric, nr. 12/1977, 5/2008, H/2011), iar soldații lăsați în Tracia sunt executați de bizantini. Abia în 944, după o nouă campanie, la care s-au adăugat varegi și pecenegi, reușește încheierea unei înțelegeri cu bizantinii, menținându-și privilegiile comerciale, în schimbul ajutorului pentru apărarea posesiunilor bizantine din Crimeea.
Pe drumul de întoarcere la Kiev, colectează birul anual - miere, ceară, piele și blănuri - de la tribul drevlienilor, dar nu este mulțumit. Trimite grosul armatei spre casă și cu un mic detașament de oșteni începe să jefuiască ținutul, cerând încă o dată tribut. Prințul drevlian Mal strânge sfatul bătrânilor: “Când un lup începe să urmărească o oaie, va ajunge în curând la toate oile, una câte una, dacă nu este ucis. La fel și cu acest om: dacă nu-l ucidem acuma, ne va nimici pe toți”. Locuitorii cetății pornesc la luptă, ucid până la unul mica oaste a lui Igor, care a fost capturat. A fost prins și legat de vârfurile a doi copaci mlădioși îndoiți la pământ care, apoi, fiind dezlegați, i-au sfâșiat trupul în două.
Întrucât moștenitorul său, Sviatoslav, avea doar trei ani, soția lui Igor, prințesa Olga, devine conducătoarea statului (Magazin istoric, nr. 5/2015). Femeie inteligentă, fire ambițioasă și războinică, va reuși să conducă cu pricepere țara. Nu a lăsat nerăzbunată nici moartea tragică a soțului. Cronica lui Nestor relatează cu lux de amănunte confruntarea Olgăi cu drevlienii; unele dintre faptele relatate sunt preluate din folclorul local sau scandinav, cum ar fi povestea cuceririi unei cetăți de către un prinț nordic, Harald, care a incendiat o cetate cu ajutorul porumbeilor, de care au fost legate cârpe arzând mocnit. Olga a hotărât să plece în fruntea unei puternice armate pentru a pedepsi pe drevlieni. Alături de ea a mers și fiul său, Sviatoslav, care abia împlinise patru ani. Prima săgeată împotriva dușmanilor a fost trasă chiar de el, dar aceasta a căzut nu mai departe de picioarele calului. Comandanții Asmud și Sveneld și-au încurajat soldații cu exemplul tânărului: “Prieteni! Să luăm locul prințului!” Iskorosten, capitala-cetate, a fost incendiată și distrusă în totalitate, căpeteniile și bătrânii orașului au fost uciși, locuitorii supraviețuitori au fost dați ca sclavi propriilor oșteni, iar întreg ținutul a fost adăugat la moștenirea personală a prințesei Olga. Prizonieri au fost luați și copiii prințului drevlian, Malușa și Dobrinya. Peste câțiva ani, Malușa va da naștere lui Vladimir, fiul bastard al lui Sviatoslav, iar Dobrinya va ajunge mai târziu posadnik (primar) al Novgorodului și Pskovului.
... ȘI CU HAZARII
Până la mijlocul secolului al IX-lea, aproape toate marile state din Europa Occidentală, precum și unele dintre popoarele din Peninsula Balcanică și din Caucaz au adoptat creștinismul, în cele două rituri - roman și bizantin.
Olga era păgână, dar a înțeles că prestigiul statului și al dinastiei Rurikizilor urma să depindă de creștinare. În orașele mari ale Statului Kievean printre negustori erau destui creștini, dar cultul vedic slav era foarte puternic înrădăcinat în rândul oamenilor simpli și chiar al elitelor.
Imperiul Bizantin continua să fie cel mai important partener politic și comercial al Statului Kievean. Olga este interesată să întărească aceste relații. În anul 957 decide să facă o călătorie la Constantinopol în fruntea unui impresionant alai de câteva sute de nobili, exprimându-și dorința de a fi creștinată. Naș a fost chiar împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul, iar ceremonialul botezului a fost oficiat în Basilica Sfânta Sofia de însuși patriarhul Polyeuctus, care i-a dat numele creștin Elena, în cinstea mamei lui Constantin I cel Mare.
Conform legendei, împăratul s-ar fi îndrăgostit de Olga și ar fi cerut-o de soție, însă aceasta i-ar fi răspuns că este imposibil, împăratul fiindu-i rudă spirituală, întrucât
i-a fost naș și a numit-o chiar fiica lui! În memoriile sale, Constantin Porfirogenetul nu va menționa niciun cuvânt despre botezul Olgăi sau despre cererea în căsătorie!
La întoarcerea la Kiev, Olga a încercat să-l convingă pe Sviatoslav să se creștineze, dar acesta, păgân, care se închina zeului Perun, a refuzat-o.
Unii istorici susțin că în același scop - recunoașterea deplină a Statului Kievean Rus', în Europa -, Olga i-a scris împăratului Otto I al Sfântului Imperiu Roman, rugându-l să trimită la Kiev misionari creștini de rit roman. Împăratul a răspuns cererii, însă călugării și preoții au fost alungați din oraș, sub amenințarea cu moartea.
Constantinopolul a privit demersul Olgăi pe lângă împăratul Otto ca un avertisment, grăbindu-se să facă mai multe concesii, în primul rând de ordin comercial, primind în schimb ajutorul Kievului în luptele cu arabii din Creta și cu Kaganatul hazar.
Ajungând la vârsta majoratului, Marele Duce Sviatoslav, numit de contemporani “cel Brav”, s-a dedicat în întregime campaniilor militare, dorind să reînvie gloria statului din timpul domniei lui Oleg. Plecat aproape tot timpul în campanii militare, treburile interne au rămas în grija mamei sale, prințesa Olga.
Sviatoslav a învins marea armată a Kaganatului hazar și a ocupat capitala Itil și cetatea Sarkel. Ulterior a învins triburile osetine și circasiene din Caucazul de Nord și s-a consolidat în principatul Tmutarakan (fosta cetate elenă Hermonassa), pe malul strâmtorii Kerci. A extins spre est granițele statului, prin supunerea uniunii tribale est-slave a viaticilor.
La mijlocul secolului al X-lea, Imperiul Bizantin a cunoscut serioase convulsii politice externe și interne. Perturbarea rutelor comerciale de către nomazi, incursiunile arabilor și ale bulgarilor, la care se adăugau serioasele probleme interne generate de rebeliuni ale generalilor, i-au obligat pe conducătorii imperiului să caute sprijin militar extern, fie al pecenegilor, fie al Statului Kievean. Plătit cu o mare cantitate de aur oferită de Constantinopol și tentat de ideea obținerii unui monopol al comerțului pe Dunăre, Sviatoslav invadează, în anul 968, Bulgaria. În urma victoriei de la Dorostol (Siliștea), a cucerit orașul Maly Preslav, pe care l-a redenumit Periaslaveț, și a hotărât să nu mai părăsească regiunea, spre nemulțumirea grecilor. E rândul împăratului Nikifor II Fokas să determine hoardele pecenege să atace Kievul, pentru a-l sili pe Sviatoslav să părăsească Bulgaria. Acesta se întoarce în grabă la Kiev, alungă invadatorii, însă în pofida rugăminților Olgăi, grav bolnavă, de a rămâne acolo, se întoarce la Periaslaveț, de unde pornește dese incursiuni în Tracia. După moartea mamei, Sviatoslav împarte pământul Statului Kievean între cei trei fii: Kievul i-a revenit lui Iaropolk, Oleg a primit ținutul Drevlianski, iar cel de al treilea fiu, Vladimir, bastard născut de Malușa, servitoarea prințesei Olga, a fost ales de locuitorii Novgorodului să fie prințul lor. Sviatoslav a preferat să rămână pe posesiunile sale de la Dunăre, în 971, împăratul bizantin Ioan I Tzimiskes se aliază cu pecenegii și asediază Dorostolul. Sviatoslav este înfrânt, pierde aproape întreaga armată, fiind nevoit să încheie un tratat de pace prin care se angaja să nu mai atace Bizanțul. Pe drumul de întoarcere la Kiev, Sviatoslav și mica sa drujină (gardă personală) sunt uciși de pecenegi pe insula Hortița din mijlocul Niprului. Învingătorul său, hanul Kurya, un războinic feroce, care umbla îmbrăcat într-o piele de urs, a poruncit ca din craniul acestuia să i se facă o ceașcă de băut, îmbrăcată în piele de găină, o practică frecvent întâlnită la hoardele barbare din stepele de dincolo de Volga.
Din cauza morții sale premature și a grabei cu care și-a numit fiii, granițele Statului Kievean nu vor fi consolidate, ceea ce va declanșa problemele succesiunii.
Decizia de a numi la conducere pe cei trei fii, în ținuturi diferite, s-a dovedit a fi neinspirată. Marele Duce Iaropolk dorește
mai mult: pornește în fruntea unei armate împotriva fratelui său, Oleg, care moare în luptă. Pune stăpânire pe ținutul drevlian și atacă Novgorod. Prințul Vladimir fuge în Suedia.
După doi ani, Vladimir se întoarce, hotărât să răzbune moartea fratelui său Oleg și să-și recapete Novgorodul. Poposește în principatul Poloțk, dorind o alianță cu principele vareg Rovgolod. O cere de soție pe fiica acestuia, Rogneda (în vârstă de 12 ani), care fusese promisă lui Iaropolk. Este refuzat, tânăra spunându-i că nu se căsătorește cu fiul unei servitoare. Jignit, Vladimir îi ucide tatăl și doi frați, o violează și apoi o ia de soție, poligamia fiind în acele vremuri permisă.
Iaropolk este atras într-o cursă și ucis. Prințul fusese căsătorit cu o călugăriță grecoaică, Iulia, adusă din Bulgaria de tatăl său. Și aceasta a fost violată de Vladimir și apoi luată de soție, ea fiind mama viitorului Mare Duce Sviatopolk I cel Blestemat.
ION BISTREANU
Magazin Istoric - mai 2022
