La scurt timp după 24 ianuarie 1859, moment esențial pentru națiunea română: sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza - ales la 5 ianuarie 1859 în Moldova și 24 ianuarie în Țara Românească - înfăptuindu-se Unirea Principatelor Române, în data de 27 iulie 1862, luminatul principe semna Decretul Domnesc pentru înființarea Ministerului Afacerilor Străine, document publicat la 1 august 1862, în “Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor Unite”.
Prin intensa lui activitate politică și diplomatică, pe lângă puterile vremii, Alexandru Ioan Cuza reușise, în 1862, să înfăptuiască unitatea administrativă și constituțională a Principatelor Unite, formând statul unitar cu capitala la București, cu o singură adunare legiuitoare și un singur guvern prim-ministru fiind politicianul de orientare conservatoare Barbu Catargiu. Iată că, rapid, după doar șase luni, a fost înființat Ministerul Afacerilor Străine, condus de medicul Apostol Arsache, ministru al noului stat în perioada 22 ianuarie 1862 - 24 iunie 1862. Următorul ministru al Afacerilor Externe al României, conducând Departamentul Trebilor Străine în perioada 24 iunie - 29 septembrie 1862, a fost Alexandru Cantacuzino.
Realizarea recunoașterii internaționale a dublei alegeri a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza și desăvârșirea Unirii Principatelor au reprezentat astfel primele mari demersuri reușite ale diplomației românești moderne, iar în acest scop au fost trimiși reprezentanți diplomatici însărcinați cu această misiune la Constantinopol, Paris, și în alte capitale europene importante.
De fapt, și până atunci, statele feudale românești avuseseră cancelarii diplomatice, într-o formă incipientă, îndeplinind activitățile curente de politică externă ale domnitorilor și desfășurând acțiuni protocolare.
“Începuturile diplomației românești, cunoscute ca atare în documente oficiale, datează din perioada Evului Mediu. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, solul domnului, Ioan Țamblac, a avut misiuni diplomatice de maximă însemnătate la Veneția și la Vatican. În a doua jumătate a veacului al XVII-lea, cronicarul moldovean Miron Costin (1633-1691) a desfășurat o susținută activitate diplomatică în slujba domnitorului Ștefan Petriceicu, negociind în numele acestuia cu regele Poloniei, Jan Sobieski, și cu sultanul otoman Mehmed al IV-lea. Un alt mare diplomat român a fost marele cărturar Nicolae Milescu Spătaru (1636-1708), reprezentantul domnitorului Grigore Ghica la Constantinopol, cu misiuni diplomatice în Polonia și Suedia. Celebră rămâne însă călătoria sa în Siberia, Mongolia și China (1675-1678).
Un moment semnificativ se referă la întemeierea instituției centrale de alcătuire și promovare a politicii externe, «Secretariatul Statului», sau «Departamentul Postelniciei», ale cărui baze au fost puse în anii 1830 și1831 în cadrul Regulamentelor Organice ale Moldovei și Țării Românești. Primii miniștri de Externe, «mari postelnici», au fost Nicolae Cantacuzino, în Țara Românească, și prințul Nicolae Șuțu, în Moldova.
Revoluția Română de la 1848 a avut în vedere și perfecționarea instituției centrale de promovare a politicii externe românești, «Secretariatul Statului», care devine «Ministerul Trebilor din Afară», similar organismelor de resort existente în statele suverane. “Pe lângă secretariatul guvernului, a luat ființă o secție având ca obiect “relațiile din afară”, condusă de ziaristul Constantin A. Rosetti. În sfârșit, a fost instituită funcția de agent diplomatic cu misiuni speciale, astfel fiind realizată informarea oficialităților și a opiniei publice din alte țări asupra caracterului noii puteri revoluționare românești, a programului ei de acțiune și stabilindu-se contacte diplomatice directe cu alte state europene.
Apostol Arsache a fost primul ministru de Externe al României, după Unirea administrativă a celor două Principate, înfăptuită la 24 ianuarie 1862, dar alături de el trebuie amintiți Vasile Alecsandri, primul titular după Unirea de la 24 ianuarie 1859, și Mihail Kogălniceanu, cel ce va fi de câteva ori ministru de Externe, în momente-cheie ale istoriei României secolului XIX.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost reorganizată agenția diplomatică de la Constantinopol și au fost întemeiate agențiile diplomatice de la Paris (1860) și Belgrad (1863).
Dobândirea Independenței de Stat a României în anii 1877-1878 s-a datorat, în egală măsură, eroismului armatei române pe câmpul de luptă, dar și acțiunii perseverente și curajoase a tinerei diplomații române, în determinarea Marilor Puteri de a recunoaște această stare de fapt, în intervalul iunie 1878 - 20 februarie 1880. Rusia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman s-au grăbit să recunoască, în toamna anului 1878, România independentă și suverană, stabilind cu ea relații diplomatice adecvate, la nivel de Legații conduse de trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari. Celelalte trei mari state europene, Marea Britanie, Germania și Franța o vor face puțin mai târziu, la 8/20 februarie 1880.
Opera lui Cuza a fost continuată de succesorul acestuia, Carol I, domnitor (1866-1881), apoi rege al României (1881-1914). A fost reorganizat ministerul, prin Legea organică din 15 martie 1873, au fost înființate noi agenții diplomatice ale României, la Viena, Berlin, Roma și Sankt Petersburg.
Regulamentul pentru administrația centrală a Ministerului Afacerilor Străine din 8 iulie 1880 instituia serviciul arhivei și registraturii în cadrul diviziunii consulare, alături de serviciul de navigațiune și statistică.
Intrarea României, în august 1916, în Primul Război Mondial, în tabăra statelor Antantei, a avut ca obiectiv realizarea celui de-al treilea deziderat fundamental al Românilor, Unirea Transilvaniei cu România și făurirea României Mari, ideal devenit realitate la 1 Decembrie 1918. Din păcate, însă, mai ales după retragerea în Moldova a Armatei și a principalelor instituții ale statului, o parte importantă a arhivei diplomatice fiind deplasată la Iași, o serie documente au fost distruse, sau pierdute definitiv.
În urma constituirii statului național unitar român (1918) și a recunoașterii sale internaționale (1919-1920), Serviciul Arhivelor a cunoscut noi transformări, cea mai importantă constând în organizarea unui Departament special pentru studii istorice. Bravura armatei române pe câmpurile de luptă a fost cu succes continuată de acțiunea diplomaților români din anii 1919-1920, la Conferința de Pace de la Paris (Versailles), dar și prin aportul de netăgăduit al Reginei Maria a României, care au reușit să obțină recunoașterea României Mari din partea reprezentanților Marilor Puteri.
Perioada interbelică (1919-1939) a reprezentat o veritabilă perioadă de apogeu a afirmării în plan internațional a diplomației române, reprezentată cu strălucire de Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Vespasian Pella, principele Dimitrie Ghika, Nicolae Petrescu-Comnen, I.G. Duca, Raoul Bossy, Constantin Antoniade, și mulți alții. Trebuie remarcat că, vreme de două decenii, Nicolae Titulescu, om de vastă cultură, a fost personalitatea cea mai prestigioasă a vieții politice internaționale. În 1930 și 1931, Nicolae Titulescu a fost ales de două ori consecutiv Președinte al Ligii Națiunilor.
Odată cu ridicarea noului sediu al Ministerului, la finele anilor '30, actualul Palat Victoria, depozitul central a fost aici instalat și organizat, rămânând, astfel, până în prezent, în pofida a numeroase vicisitudini. Activitatea Serviciului Arhivelor a fost deosebit de fructuoasă, concretizându-se, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, în pregătirea materialelor necesare delegației române la Conferința de Pace de la Paris (1946-1947).
“După alăturarea României la coaliția Națiunilor Unite (23 august 1944), bombardamentele germane asupra capitalei țării au produs numeroase distrugeri clădirii Ministerului Afacerilor Străine, majoritatea dosarelor fiind îngropate sub moloz. Cea mai mare parte a documentelor avea să rămână în această situație până în anul 1948. De asemenea, o parte a acestora, vizând teritoriile anexate în 1940 de U.R.S.S., a fost luată abuziv de către Comisia Aliată (sovietică) de Control, fără a mai fi vreodată înapoiată. Grație unor diplomați și funcționari devotați ai Ministerului, majoritatea documentelor a fost, însă, salvată. După 1959, până în anii '80, Departamentul de Studii și Documentare, căruia i-a fost subordonat Serviciul Arhivelor, a cunoscut o evoluție ascendentă, în ceea ce privește organizarea, personalul și lucrările științifice elaborate.
În anul 1991 a fost creată Direcția Arhivă și Documente Diplomatice, care din 1998 a luat denumirea de Direcția Arhive Diplomatice. Aceasta este organizată pe trei segmente principale: Arhiva Istorică (1831-1989); Arhiva Intermediară (1990-2001); Arhiva Curentă (2002 până la zi).
“Semper fidelis patriae” este deviza sub care corpul diplomatic român își desfășoară activitatea.
În anul 2012, cu ocazia împlinirii a “150 de ani de la înființarea Ministerului Afacerilor Externe”, Romfilatelia a introdus în circulație o emisiune de mărci poștale dedicată acestei aniversări.
La mulți ani fructuoși, MAE!
MARIANA CRISTESCU
