De ce? Pentru că însăși națiunea maghiară de azi este produsul cel mai elocvent al unei puternice influențe a efectului amestecării de rase, care în final a dus la ceea ce astăzi înseamnă ea. Să nu uităm faptul că în drumul ei de aproape o mie de ani, din Podișul Altai până la Porțile Europei, și de un alt mileniu de existență în Europa, națiunea maghiară a trecut prin nenumărate contacte cu triburi și popoare de cele mai diverse rase, îndeosebi turci și kazari, cu care s-a amestecat, ea însăși devenind de proveniență turcică. Odată așezată în Europa, s-a pregătit serios să-și consolideze existența, trecând la un proces de asimilare etnică nemaiîntâlnit. Ca urmare, studiile genetice elaborate de specialiștii acesteia, pe bază de ADN, arată că cel mult 10 la sută din actuala populație ar fi formată din unguri get-beget, adică uralici. Restul, de 50 la sută, sunt slavi maghiarizați; 30 la sută români maghiarizați, iar ultimele 10 procente aparțin evreilor, germanilor, țiganilor etc.
Prin transformările “culturale” la care a fost supusă, toată această masă demografică eterogenă a îmbrăcat haina hungarismului pe care, transmisă din generație în generație, și însușită apoi ca pe una proprie, o poartă ca pe un fanion în relațiile cu ceilalți. Fără să-și dea seama că, în calitatea de convertiți, noii maghiarizați se contrapun dureros propriului lor neam și de cele mai multe ori ca adversari redutabili. Cei care cunosc istoria tumultuoasă a sud-estului și centrului Europei, de la venirea ungurilor pe continent, nu pot să nu fie de acord cu această structură demografică, intrată în logica faptelor.
Studiile întreprinse pe baza datelor ONU cu privire la evoluțiile demografice la nivel planetar, din anul întâi al erei noastre și până în prezent, cuprinse în monumentala lucrare “Populația Mondială”, a marelui demograf român prof. univ. dr. Vladimir Trebici, lămuresc foarte bine aceste aspecte. Comparând evoluția populației Europei cu cea a Ungariei (amintim că venirea ungurilor în noua patrie a avut loc la 896), rezultă că din anul 1.000 și până azi, în vreme ce populația continentului a crescut de 12,3 ori, cea a Ungariei a sporit de 40 de ori. Calculele sunt veridice și pot fi controlate. Specialiștii în istoria neamului lor sunt de acord că la descinderea în Câmpia Panonică, ungurii nu numărau mai mult de 250.000 de suflete. Să admitem, ipotetic, că ar fi fost 500.000, și în acest caz creșterea ar fi fost de 20 de ori, mult superioară mediei europene. Dacă avem în vedere, de asemenea, că populația globului era estimată în anul 1000 la 275 milioane de locuitori, iar cea a Europei la 42 de milioane (conform datelor ONU), prin raportarea acestora la cifrele zilelor noastre (7 miliarde la nivel mondial și 515 milioane la nivel european), rezultă în acest interval o creștere a populației globului (1000-2015) de 25,5 ori, iar în cazul continentului nostru, de 12,3 ori. Faptul demonstrează că rata de sporire a populației Ungariei este mult superioară ambelor cazuri. Concluzia care se desprinde este că ritmul de creștere a populației maghiare în mileniul care a trecut bate toate recordurile, surclasând evoluțiile demografice atât la nivel mondial, cât și european. O situație ieșită din comun, dacă avem în vedere dificultățile de adaptare a rasei maghiare la noul continent și eforturile făcute apoi pentru supraviețuire, mai ales în primul veac de la descălecare. Trebuie să luăm în considerare și declinul populației continentului din secolele 13 și 14, bântuit de ciumă și holeră, cât și invazia tătară de la 1241, care au făcut ravagii și au atins și populația maghiară.
Iată și alți indicatori care arată o exagerată populare a teritoriului Ungariei în decursul mileniului trecut. În vreme ce în anul 1000, populația Ungariei reprezenta a 160-a parte din cea a Europei, astăzi a devenit a 50-a parte din cea a bătrânului continent. În anul 1000, din cei 9,3 milioane kmp, tradiționali, unui locuitor ungur îi reveneau 37 kmp, iar acum Ungaria se numără printre țările cu o mare densitate a populației: 107 loc./ kmp, în timp ce la nivel european, gradul de acoperire este de 93 loc./kmp, iar în România de 94 loc/kmp. În consecință, dacă populația Ungariei ar fi crescut în ritmul celei europene, de numai 12,3 ori, la ora actuală, Ungaria s-ar fi ales cu un efectiv demografic de 3.075.000 locuitori, adică doar a treia parte din populația actuală. Este de la sine înțeles că acest boom demografic înregistrat în decursul veacurilor nu avea cum să fie doar unul natural. El a fost provocat prin asimilările forțate care au avut loc, încă din zorii viețuirii ungurilor pe pământ european, menite să șteargă pentru totdeauna teama de dispariție a națiunii. Emoție trăită pe viu (și apoi transmisă din generație în generație) de membrii acesteia, o bună perioadă de timp, după devastatoarea înfrângere suferită în fața nemților, de la Ausburg, din anul 955, și până la întinderea mâinii salvatoare a Papei, prin încreștinarea poporului, în anul 1000.
Și trebuie să spunem că în urma vastelor cuceriri, cu sprijin papal desigur, care au avut loc în secolele următoare (Transilvania, Slovacia, Serbia, Croația, Slavonia, Ucraina Subcarpatică), ungurii au beneficiat de un vast bazin demografic (325.411 kmp), pe care l-au utilizat la discreție și cu o vehemență de neînchipuit în scopul creșterii numerice a națiunii. Celor din clasele sus-puse li s-au oferit numeroase avantaje pentru a se dezice de limba și religia lor, oponenții au fost neutralizați prin deposedare, iar marii mase de cetățeni li s-au schimbat pur și simplu numele, obligându-i la un proces masiv de maghiarizare prin căile și metodele de acum bine știute. De aici și structura de care vorbeam la începutul textului.
De altfel, un studiu comparativ al ADN-ului prelevat din mormintele “maghiare” cu ADN-ul ungurilor de azi dovedește o diferență ca de la cer la pământ între ce a fost și ce există. În mormintele maghiarilor, genetica uralică este prezentă doar la cei bogați, în timp ce populația comună are caracteristici europene, strâns înrudite cu populația balcanică sau central europeană, dar nu cu maghiarii tradiționali. Se poate spune, deci, că, practic, nu există o continuitate genetică robustă între maghiarii de acum o mie de ani și populația de azi a Ungariei. De altfel, în celebra carte-document “Geneza și sfârșitul imperiului austro-ungar”, a regretatului istoric târgumureșean Ioan Chiorean, este prezentat pe larg fenomenul asimilării forțate, dus pe culmea perfecțiuni, mai ales după instaurarea dualismului austro-ungar, în anul 1867. În vreme ce în partea austriacă (Cisleithania), fenomenul germanizării nu constituia o preocupare majoră, în Transleithania, adică în partea maghiară, transformarea tuturor celorlalte naționalități în unguri a devenit o primă politică de stat, românii transilvăneni, slovacii și sârbii urmând să fie cei mai vizați în această direcție. Iată ce spun datele statistice prezentate de autorul cărții: În vreme ce în partea austriacă a imperiului, ponderea elementului german a scăzut de la 36,75 la sută, în 1880, la 35,58 la sută, în 1910, în partea ungurească, elementul maghiar a crescut în același interval, de la 46,6 la sută la 54,5 la sută, adică cu 8 procente. Aici este vorba de o creștere fabuloasă într-un interval de timp de numai 30 de ani.
Întrebarea care se pune este: câte minuni de acest gen n-au avut loc în cei circa 700 de ani de dominare administrativă a imensului spațiu amintit? Slovacii, sârbii, croații, slovenii, rutenii au dat patriei maghiare elementul slav, adică acel 50 la sută, transilvănenii, elementul românesc (30 la sută), iar celelalte, diferența. Chiar dacă aceste procente au un grad oarecare de aproximare, ele reliefează tendințe, realități care au avut loc pe scară largă în evoluția demografică a popoarelor. Dacă fenomenul contopirii unor grupări demografice în altele este unul general, în Ungaria el a devenit special, fiind însăși temelia pe care s-a construit națiunea maghiară, cea mai amalgamată din întreaga Europă. Privind lucrurile astfel se poate spune fără teama de a greși că Ungaria de azi este de fapt o țară nu de maghiari, ci de maghiarizați.
IOAN CISMAȘ
