Pierre de Ronsard (n.11 septembrie 1524, La Possonniére Castle, Franța - d. 27 decembrie 1585, La Riche, Franța) a fost un poet și teoretician francez, inițiator al Pleiadei.
Apreciat datorită ideilor sale în favoarea politicii reginei-mamă contra hughenoților, exprimate în “Discours de la Misére de ce Temps (1562-1563)”, poet al Curții, s-a bucurat de poziția privilegiată de a sta în dreapta suveranului.
În 1547, când sosește la Paris, creează în jurul său școala poetică numită în epocă Pleiada maestrului Ronsard.
Ca teoretician al poeziei, expune, în “Mic tratat de Artă Poetică Franceză”, o concepție fundamentată pe ideile clasicismului antic formulate în “Poetica” lui Aristotel și în versurile lui Horațiu. Modernitatea gândirii sale constă în conceperea poeziei ca sinteză între inspirație - talent, dat natural definit ca “o proprietate și o strălucire a cuvintelor bine alese și împodobite cu maxime grave și scurte, care fac să scânteieze versurile precum pietrele prețioase montate în inele pe degetele unui mare senior”, dezvăluind o sensibilitate barocă - și cultura dobândită din lectura clasicilor, în special a grecului Pindar ori a latinului Horațiu.
Lirica sa cuprinde mai multe cărți de “Ode”, scrise ocazional în spiritul celor pindarice sau horațiene, și altele de “Amoruri”, opera sa fundamentală alcătuită mai ales din sonete scrise sub influența “Canzonier”-ului lui Petrarca, filtrat însă prin viziunea păgână din “Arta iubirii” a lui Ovidiu, prin care a rămas în memoria posterității ca poet al iubirii. Zeul Amor reprezintă unica sursă de inspirație a sonetelor sale, al cărui rol - constată Jean Lafond - “îl îndeplineau până acum Muzele”. (Sursa: Revista “Euphorion”)
IUBIRE CE DOMNEȘTI ÎN LUMEA-ACEASTA LARGĂ
Iubire ce domnești în lumea-aceasta largă
Pe-alei vezi frumusețea rătăcind? E-a mea.
Nu vezi? Sunt ochii ei ca licăriri de stea,
lumini în templu, lămpi de strajă ca să ardă...
Vezi trupul, chipul ei cât poate să cuprindă
ca frumuseți răsfrânte-n zâmbete din zori?
Și cugetul nu-i vezi, Domn al destinelor,
în care Dumnezeu se uită ca-n oglindă?
Privește-i umbletul, cât e de-ngândurat...
Și cum te-a-nfrânt când ea cu flori te-a-mpresurat...
Sub pasul ei și iarba crește fericită...
Se-aprinde primăvara-ntr-a privirii rază
și izvorând lumini din fața îndrăgită
de-i cerul mohorât, el tot se-nseninează...
PIERRE DE RONSARD (din “Sonete”, traducere de Pavel Darie)
Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU
