“Trayedia ali Muscopuli”
În curtea plină de soare a casei sale din Moscopole, doamna Klarita îmi citește, cu tremur în glas, din cartea scrisă de socrul ei, Dhori Falo, în “rămânește”, despre marea dramă a aromânilor fârșeroți. “Trayedia ali Muscopuli”, “Tragedia Moscopolelui”, îi spune cărții: un singur exemplar mai are doamna Klarita, și-l grijește ca pe lumina ochilor, mângâindu-i foile în timp ce-o răsfoiește, ca și cum ar mângâia mâinile bătrânului tată.
“Un țer caldu umplea valea mușată cu una lunină curată și limpidi...”. Așa începe povestea zilei aceleia fatidice de septembrie 1788, ziua în care Moscopole a fost ras de pe fața pământului de hoardele de musulmani. “Si videa ghini marjinili a munțâlor, a râurilor ș-a câmpurilor cu earbă uscată...” . Au rămas, până azi, balade armâhești despre eroica rezistență a vlahilor în fața trupelor despotului Ali Pașa. Fetele luptau cot la cot cu bărbații, cărând în poala fustelor muniția pentru trăgătorii de pe baricade. Doamna Falo își întrerupe o clipă cititul și îmi arată coperta cărții: în centrul ei, o tânără femeie își plânge, în genunchi, copiii sfârtecați de iatagane, iar mai încolo, doi tineri fug din fața călăreților turci. Departe, în fundalul de jăratec al cerului, grupuri de moscopoleni iau calea bejeniei, lăsându-și palatele în stăpânirea flăcărilor. Dar ce au apucat să prăduiască bandele de musulmani a fost doar o infimă parte din averea Moscopolei. Marele capital rula deja la Viena, la Budapesta, la Brașov sau la București. Dar nici pe ce se afla în cetate, în ziua marelui atac, n-au pus mâna întru totul. Sunt sute de povești cu familii care au fugit cu mari avuții, cu saci de aur sau de galbeni ascunși în oale umplute cu miere. Alte povești sunt despre familii care și-au căptușit hainele cu bancnote! Dar dacă marile bogății nu le-au încăput pe mână, nimic nu i-a reținut pe oamenii lui Ali Pașa să distrugă și să ucidă tot ce au prins în cale.
Chemarea sângelui
“Doamne, Doamne, ce trayedie!”, spune Klarita Falo cu ochii în lacrimi. “Ce frumusețe de oraș era Moscopole! Bisearici multeeee, fost tu Moscopble! Ma nici optu nu rămasă...”. Apoi scoate din carte o fotografie veche de familie. Neamul Falo n-a vrut să plece din Moscopole: a rămas martor și mărturisitor al tuturor tragediilor ce aveau să urmeze. “Cineva trebuia să rămână și să scrie istoria locului”, zice doamna Klarita, cu un zâmbet amar. Pustiirile din 1769 și 1788 au fost doar începutul. Au urmat altele, la fel de barbare, înecate în băi de sânge, cu mii de morți.
În mijlocul pozei scorojite de vreme se afla Papu, bunicul Klaritei, și văd în ochii lui dârzenia aspră a moscopoleanului. “Om sculat”, zice doamna Klarita, “cu studii în străinătate”, “Papu” făcea și el comerț cu Stambulul. Când au venit comuniștii, prin '43, l-au împușcat. “Luară pământ tăți, tăți! D-apoi, familia statură ați, nu fugiră. Așa s-a născut “Trayedia ali Muscopuli”, o carte ce-ar trebui tradusă în limba română, capital de preț al istoriei.
Întoarsă acasă, după zece ani de muncă în Grecia, Klarita Falo e printre puținii moscopoleni “get-beget” rămași în satul de azi. După ce-au transformat vechile biserici și mănăstiri armânești în depozite de grâne sau cazarme militare, comuniștii albanezi au “sistematizat” și ce mai rămăsese în picioare. Dar Klarita simte cum Moscopole începe să revină la viață. Pune și ea umărul, cu pensiunea cochetă pe care și-a deschis-o. Curtea ei are un farmec aparte, de care nu poți să te ferești. Altfel cum am fi dat tocmai peste casa unor vechi aromâni moscopoleni în prima noastră călătorie în Albania? Doamna Falo strânge în mâini cartea tatălui și-mi zâmbește: “De-ați ști câți armâni vin aici, din Elada, din România, din Macedonia, din America, să afle istoria strămoșilor! Cumva, nu știu cum, toți ajung aici, și tuturor le citesc din cartea asta”.
“Tată a nostru ce ești tu țer...”
Aflată în centrul satului, pensiunea familiei Falo e locul ideal să începi un tur al ultimelor vestigii rămase din Moscopolea de odinioară. Merg din biserică în biserică, dar peste tot porțile sunt închise cu lacăte. Izbândesc, în cele din urmă. Pe Papu Thoma îl găsesc trebăluind cu niște lumânări, într-una dintre bisericile care au scăpat de urgia trecutului: Biserica “Sfântul Nicolae”. Părintele are ochi lăcrimoși și chipul asprit de vremuri, ca vechii cărăvănari. Se bucură când află că sunt român. “Rămân! Rămân!”, îmi spune, lovindu-și pieptul cu mâna. Papu Thoma se trage și el dintr-o familie de armâni, cu rădăcini mai vechi de 500 de ani, și care s-a încăpățânat să nu ia calea bejeniei. “Țințî sute de ani nu cherdu limba șî tradiția! Vrut Dumnedzău șî mini estă servitor a lui Dumnedzău”, spune. De la bunici, de la Babu și de la Maia, oameni cu frica lui Dumnedzău și cu mare respect pentru tradiții, Papu Thoma a prins drag de bisearică. Tot de la ei a învățat, de mic, “Tatăl nostru” direct în “rămânește”. “Zboară după mini!”, îmi zice Papu Thoma și-și împreunează mâinile a rugăciune: “Tată a nostru ce ești tu țer/ Să isească numa ta, sî facă vrerea ta/ Cum pi țer, așa șî pisti loc/ Pânea noastă de toate dzăua/ Dă-ne-o nouă adzî.../ Șî nu ne pinge tu cârteli/ Ma scapă-ne di aței arăulu/ Că a Ta easte Amirărilia și putearea/ Tatălui șî Hiului șî a Aiului Spirit, amin...” Papu Thoma se roagă cu patos și un fior trece prin minunea de biserică ce a rămas de la vechii moscopoleni. În jocul lacrimilor care mă podidesc, îmi pare că sfinții cei frumoși de pe pereți tremură și ei de atâta emoție...
- Simți? E plină biserica!, spune Papu. Toți bătrânii noștri din neam sunt aici, cu noi, la rugăciune. Sunt aici și Babu, și Maia, care m-au învățat “Tată a nostru”. Sunt aici! Pietrele astea pe care călcăm îi cunosc!
(Autorul mulțumește doamnei Daniela Stoica, de la Consulatul Onorific al României la Corcea, Mirelei Veriga, șefa comunității aromâne din Corcea, și soțului său, Beni, pentru prețiosul ajutor și ghidaj oferit în cursul documentării din Albania.)
Ciprian Rus
Formula AS nr.1540 (41), 20-27 octombrie 2022
(Va urma)
