(Dialog cu ex-ambasadorul Poloniei în R. Moldova, Bartlomiej Zdaniuk)
Polonezii au avut un destin tragic pe parcursul istoriei. De la cel mai mare stat în Europa, cea mai veche democrație, Polonia a ajuns la dispariția totală de pe hartă în secolul XVIII-lea. Fiind supuși unor crâncene represiuni și deznaționalizări, polonezii au reușit să-și păstreze verticalitatea. Iar astăzi sunt un stat democratic și prosper în componența UE.
Care sunt secretele acestei rezistențe pe parcursul istoriei?
Mai întâi, ar fi atașamentul și dragostea nemărginită față de valorile naționale istoric, cultură, credință. Descoperirea mormintelor eroilor necunoscuți, comemorarea și cinstirea lor a devenit o parte a politicii de stat a Poloniei, cunoscută cu titlu de politică memorială sau istorică. Despre aceasta aflăm din interviul cu Bartlomiej Zdaniuk, ex-ambasador al Poloniei în R. Moldova (în perioada 2017-2022), difuzat acum un an la Radio Chișinău.
Menționăm că în 2016, în perioada activității la Universitatea din Varșovia, B. Zdaniuk și-a susținut teza de doctorat habilitat pe baza studiului “Consolidarea statului în Republica Moldova”. Bun cunoscător al realităților din statul nostru, dumnealui este și vorbitor de excepție al limbii române.
Alina Rusu: Excelență, românii din Basarabia au avut o soartă grea, în ultimele două secole aflându-se mai mult sub regim de ocupație, deportați, supuși represiunilor... Se pare că în această perioadă și polonezii au avut cam același destin.
B.Z.: Sigur că polonezii și poporul Republicii Moldova de astăzi au multe în comun. Unele aspecte din istoria lor sunt foarte asemănătoare. Mai ales în ultimele două secole. Și la noi a venit puterea țaristă, alături de alte puteri, la sfârșitul secolului XVIII, care ne-a dezmembrat ca stat. Da, statul a încetat să existe, dar a rămas un popor, a rămas o națiune. Și aici, în fosta Țară a Moldovei, în anul 1812, a avut loc o cedare a unei părți importante, ulterior denumită gubernia Basarabia. Deci, deja secolul XIX, înainte de revoluția din octombrie, este un moment în care trecem prin greutăți asemănătoare - ne aflăm sub oblăduirea aceleiași puteri străine, a unei puteri imperiale, pentru care expansiunea este nu numai modul de a se dezvolta, ci chiar și modul de a supraviețui, din păcate. Și avem impresia, cu regret, că până astăzi au rămas tributari acestui mod de gândire...
A.R.: Domnule ambasador, ați afirmat recent într-un dialog că Stalin n-a reușit să deznaționalizeze poporul polonez. Care au fost acei factori care i-au ajutat pe polonezi să-și păstreze identitatea?
B.Z.: Au fost foarte mulți factori. Trebuie menționată sub acest aspect o persoană despre care s-a vorbit mult în Polonia în acest an - cardinalul Ștefan Wyszynski, care era Mitropolitul Catolic al Varșoviei. Dânsul a fost pus sub o presiune foarte mare. Timp de 3 ani de zile a rămas în detenție în diferite locuri de izolare. Pentru că a spus clar - noi nu acceptăm ceea ce vor comuniștii. Se cerea o biserică obedientă, în predici de asemenea. Și ca fiecare numire să fie coordonată cu puterea comunistă. Trebuie să înțelegem că în perioada respectivă erau doar câteva posturi de radio, nu exista
Varșovia televiziunea, cu atât mai mult internetul, și ceea ce spunea preotul în timpul predicii avea un impact foarte puternic pentru formarea opiniei populației! Au fost și alte persoane care au fost persecutate și mai dur. Episcopul Czeslaw Kaczmarek a fost omorât încă în anii '80. Trebuie menționată și personalitatea părintelui Jerzy Popietuszko, care, în octombrie 1984 - acum 37 de ani -, a fost omorât la ordinul serviciilor secrete - pentru că făcea predici pentru Patrie. Anul acesta (2021 - n.a.), în luna septembrie, Ștefan Wyszynski a fost beatificat. Și această celebrare este o dovadă a faptului că dacă reziști - desigur, ești singur, poate fără ajutor -, totuși merită! Fiindcă roadele efortului tău vor fi văzute mult mai târziu!
A.R.: Din păcate, în R. Moldova mai avem pete albe în istoria noastră... Precum am aflat, în Polonia există o instituție de stat, care se ocupă de cercetarea trecutului comunist, de popularizarea istoriei - Institutul Memoriei Naționale. Ce putem învăța din această experiență?
B.Z.: Precum am mai spus, la sfârșitul secolului XVIII, Polonia și-a pierdut independența statală. Atunci a apărut întrebarea: oare dacă nu mai existăm ca stat, înseamnă că nu există nici polonezii - această entitate? Răspunsul a fost dat în anii '20-'30 ai secolului XIX de vestiți cărturari, poeți, muzicieni, reprezentanți ai curentului romantic. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți al polonezilor, scriitorul Adam Mickiewicz, dar și alții, cum ar fi scriitorul Juliusz Slowacki, compozitorul Fryderyk Chopin - al cărui avantaj e că nu trebuie tradus -, toți au exprimat același sentiment! Mesajul lor a fost că Polonia există, fiindcă noi toți suntem un popor! Că, dincolo de actuala conjunctură statală, există ceva mai adânc decât statul - și anume națiunea! Avem limbă, avem cultură, avem tradiție, avem o credință - și toate astea ne coagulează! Și ideea asta este rezumată cel mai bine în primele cuvinte ale imnului nostru național. Deci Polonia încă mai există, atâta timp cât trăim noi! Deci dacă istoria este un element care stă la baza identității noastre, atunci această istorie, cumva, este bomba noastră atomică! Dacă pot să fac această paralelă. O armă care ne permite să ne apărăm! Și acesta este un element foarte important, dar de aceea această istorie trebuie cercetată. Este bine că sunt foarte mulți oameni de știință care lucrează pe diferite teme și publică astfel de lucrări. Acesta e un lucru de bază. Dar, totodată, trebuie să existe și o popularizare a acestor evenimente în rândul populației.
Dacă lăsăm câmp liber altor interpretări ale istoriei, care nu au nimic de a face cu adevărul, atunci se poate spune că înaintașii noștri au fost omorâți de două ori - prima dată când au fost omorâți la propriu, și a doua oară când s-a spus că ei sunt vinovați, sau că au fost omorâți de altcineva decât a fost în realitate. De aceea să fim mândri pentru trecutul nostru - și să-l cunoaștem! - fiindcă el ne întărește față de ziua de astăzi și față de ziua de mâine. Vorbim astfel despre politica istorică sau politica memorială. La fel cum statul implementează diferite politici - internă, externă, monetară, politica socială, la fel există și o politică istorică. Fiecare stat are dreptul la o asemenea politică.
A.R.: Credeți că folosim azi îndeajuns această pârghie - cunoașterea trecutului, politica memorială - ca modalitate de întărire a statalității, aici în Republica Molodva?
B.Z.: Da, vedem că partenerul nostru din Europa, să zicem, din partea orientală a Europei, folosește aceste posibilități, un simbol al politicii sale fiind panglica Sfântului Gheorghe. Asta tot este o armă, o formă de a impune o viziune asupra trecutului, care, bineînțeles, nu are nimic de a face cu concepția pe care o avem noi. Din tot ce am văzut, analizat și publicat reiese clar că Republica Moldova are un potențial foarte mare, care este departe de a fi valorificat. Și asta pornind chiar de la această poveste legată de panglica respectivă. Dacă atâția umblau cu ea, înseamnă că spațiul public și mintea acestor oameni nu sunt în mod suficient ocupate de narativul istoric al neamului băștinaș. Ca să fie mai clar: dacă ți-e frică să vorbești despre foamete, deportări și colectivizare, arătând în mod clar cine este responsabil, atunci nu te mira când alții vor umbla cu panglică...
Ce facem noi în Polonia - prin politica memoriei naționale - e că vrem să le redăm numele, să readucem în memoria oamenilor fapte concrete. Până în prezent, în Polonia au loc exhumări în locurile unde se știe că au fost executate persoane în anii '45-'46, până în '56... Sau chiar și în anii '80. Acest Institut al Memoriei Naționale are multe filiale în diferite regiuni, organizează cercetări arheologice, săpături în locuri unde se presupune că au fost îngropate atunci victimele regimului. Osemintele sunt identificate cu ajutorul ADN-ului.
Cel mai cunoscut caz a avut loc acum cinci ani, când a fost identificată o fată, ce fusese executată în anul 1946, alături de altă persoană. Atunci ele au fost înmormântate în cadrul unei celebrări festive - cu prezența armatei, a președintelui țării și, bineînțeles, cu prezența unui sobor mare de episcopi și de preoți. Cum a spus președintele nostru: s-a făcut acest lucru nu pentru a le reda demnitatea - ei niciodată nu și-au pierdut demnitatea!
S-a făcut acest lucra pentru a ne reda nouă demnitatea!
Descoperirea și cinstirea unor astfel de personalități este pentru fiecare dintre noi un motiv de mândrie, cred. Și dacă avem această perspectivă, cu totul alta este poziția noastră când discutăm cu partenerii noștri, dintre care mulți ne spun că, uite, suntem un stat cu o democrație tânără. Și cum democrația Poloniei există cel puțin de la sfârșitul secolului XV - să fim tratați astfel e o dovadă, cel puțin, a lipsei de educație istorică. Da, și astăzi avem câte o ciocnire importantă în cadrul Uniunii Europene. Dar, anume pentru a putea discuta, trebuie să știm să cunoaștem cine suntem noi și de unde venim. Asta nu înseamnă că suntem împotriva Uniunii Europene - majoritatea covârșitoare a polonezilor se simt bine în Uniunea Europeană. Dar e firesc - peste tot unde sunt multe țări, sunt și multe interese. Important este să știm să discutăm despre ele într-un mod civilizat, într-un mod liber. Nu printr-o configurație în care unii vor monopoliza dreptul la adevăr, iar alții prin definiție sunt parteneri lipsiți de importanță... Trebuie să discutăm în mod liber, deschis. Dar pentru o astfel de discuție trebuie să fim pregătiți. Și astea sunt temele pentru acasă, pe care noi trebuie să ținem minte cu toții.
A.R.: Vă mulțumim, domnule ambasador!
Alina RUSU
(Sursa: Literatură și artă nr. 48, 2022)
