După Primul Război Mondial, în 1919, frontierele României fuseseră stabilite la Conferința de Pace de la Paris. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, însă, la 30 august 1940, în Palatul “Belvedere” din Viena au fost semnate documentele “arbitrajului” germano-italian - “Dictatul de la Viena” -, prin care Nordul Transilvaniei, începând de la Oradea, partea de sud-vest, și Maramureș, partea de nord, înglobând Clujul și județele de-a lungul versanților vestici ai Carpaților, până în apropiere de Brașov, erau cedate Ungariei. “Astfel, României i-au fost luați 43.492 km pătrați din teritoriul național și 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% români, 37% unguri, 5,7% evrei și 2,8% secui.”
Cedările teritoriale ale Românei din vara anului 1940 - incluzând și Basarabia, Nordul Bucovinei și Cadrilaterul - au fost contestate de o parte din liderii politici români, mai ales de cei din Opoziție, în frunte cu Iuliu Maniu, care au apreciat că singura decizie era aceea de a apăra țara, cu orice risc și împotriva oricui.
Guvernul Groza, constituit la 6 martie 1945, dorea să demonstreze opiniei publice românești că se bucură de sprijinul URSS, în vederea rezolvării definitive a problemelor teritoriale aflate în litigiu cu Ungaria.
La 8 martie 1945, printr-o telegramă adresată lui I.V. Stalin de către președintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Externe, a fost solicitată instalarea administrației românești în Transilvania de Nord, consimțământul lui Stalin și al guvernului sovietic fiind obținut nu mai târziu decât în ziua următoare.
La 9 martie 1945 a fost restabilită administrația românească în Transilvania de Nord-Est. Adunarea festivă organizată cu acest prilej, la Cluj, a avut loc la 13 martie 1945, în prezența regelui Mihai, a prim-ministrului Petru Groza și a primului locțiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Externe al URSS, A.I. Vîșinski. La festivitatea pentru restaurarea administrației românești în Transilvania au mai participat membri ai Guvernului român și reprezentanții sovietici în Comisia Aliată de Control.
După Conferința de Pace de la Paris din 29 iulie - 15 octombrie 1946, care încheiase în plan diplomatic Al Doilea Război Mondial, România fiind tratată ca ȚARĂ ÎNFRÂNTĂ, în ziua de 10 februarie 1947, la Paris, delegația Bucureștiului a semnat, cu Puterile Aliate și Asociate, Tratatul final, conform căruia României i s-au recunoscut drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord, dar i s-a impus plata unor despăgubiri în contul reparațiilor de război.
Menținerea frontierei dintre România și Ungaria a fost socotită o mare victorie a Conferinței de Pace, fiindcă, deși granițele fuseseră confirmate de miniștrii de Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii și Franței, trasarea lor a fost contestată de Ungaria, problema urmând a fi dezbătută în cadrul unei comisii special constituite.
Delegația română, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej și alcătuită din membri ai Guvernului (ministrul de Externe Gheorghe Tătărescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Maurer, Richard Franasovici etc.) a prezentat o serie de documente și hărți care să susțină argumentația. “Secretarul delegației române era Dimitrie D. Dimăncescu - erou de război, fondator - împreună cu fratele său Ioan - al Cercetășiei din România, decorat de trei regi și ulterior apropiat al lui Winston Churchill.” Acesta a relatat încleștarea de interese din timpul negocierilor de la Paris în cartea «Călător fără hartă», apărută în limba română la finele lui 2017.
În fața comisiei, cel care a rostit pledoaria României a fost Gheorghe Tătărescu. “Discursul lui Gheorghe Tătărescu a fost bazat pe fapte și a reușit să convingă Comisia să respingă cerințele Ungariei. Tătărescu trebuia să pledeze în favoarea frontierelor României de dinainte de război, care includeau Basarabia, Dobrogea și toată Transilvania. Nu s-a reușit în privința primelor două, din cauza opoziției sovieticilor. În schimb, au putut fi respinse cu succes pretențiile teritoriale ale Ungariei asupra României.”, notează Dimăncescu în memoriile sale.
Tratatul fusese schițat înainte de Conferință, iar Rusia ceruse României toată flota, militară și comercială. “Singurul care s-a opus a fost Tătărescu. La un moment dat a ținut un discurs excepțional, pe care eu l-am tradus în franceză și în engleză, dar pe care nu am avut voie să-l distribui și nici să trimit transcrierea sa în România. Singurele copii ale discursului care au ajuns în țară au fost cele duse personal de Tătărescu” - dezvăluie Dimitrie Dimăncescu. “Modul în care s-au trasat granițele noastre a fost o tragedie. S-a folosit o hartă de proastă calitate, fără detalii, pentru a delimita granița. Granița dintre România și Rusia era indicată cu o linie groasă și colorată. Linia era atât de groasă, încât era imposibil să înțelegi de ce parte a frontierei se aflau anumite orașe și unele insule de pe Dunăre. Deoarece granița era așa de prost trasată, rușii și-au însușit toate orașele pe care le-au dorit”.
Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: “Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de față (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepția Insulei Șerpilor, făcută cadou de către Petru Groza prietenului lui de la Kremlin, Iosif Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în ființă la 1 ianuarie 1941, cu excepția frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de față”. Articolul 2 stipula: “Hotărârile ședinței de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule și neavenite. Frontiera dintre România și Ungaria este restabilită prin articolul de față astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”.
Așadar, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena. Transilvania s-a întors acasă!
Desigur, politica este arta compromisului. În unele situații, însă, niciun preț nu e prea mare. Transilvania trebuia să se întoarcă acasă, în România, păstrată cu sfințenie, cu orice sacrificiu!
(Surse: “Istoria Românilor”, vol. VIII, coordonator Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, 2003; “Istoria României în date”, coordonare: Dinu Giurescu, Ed. Enciclopedică, 2003; “Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)”, vol. IV, Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, O istorie ilustrată a diplomației românești. 1862-1947”, București, 2011; Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu; Ioana Tomozei, “România, jucată la ruleta rusească”; Marcela Sălăgean, “Transilvania în jocul de putere al Marilor Puteri (1940-1947)”, Editura Mega 2013, “Evenimentul Istoric”, 2020...)
Mariana Cristescu
