La doi ani de la moartea scriitorului, Garabet Ibrăileanu afirma: “Delavrancea a adus în literatura românească viața celor mulți, interesul cald pentru această viață și, în scrisul românesc, limba vie a celor care trăiesc în contact cu pământul și un stil colorat, în locul stilului curent și amorf de până atunci”(G. Ibrăileanu - “Note și impresii", 1920, pp. 250-251).
Strămoșii îndepărtați ai lui Delavrancea au fost vrânceni, dar scriitorul s-a născut la 11 aprilie 1858, în satul Delea Nouă, devenită mahala a Bucureștiului. Tatăl său, Ștefan Tudorică Albu, era căruțaș, iar mama - Ioana, fiica văduvei Stana din Postovari, avea darul de a povesti frumos. Scriitorul însuși recunoaște că “Străbunii săi se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa și foamea...".
Barbu Delavrancea a început să învețe carte cu diaconul Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, străin de cele mai elementare principii pedagogice. În 1866 este înscris în clasa a II-a la Școala de băieți Nr.4, unde învățătorul Spirache Danilescu adaugă la prenumele tatălui sufixul “-escu", astfel încât viitorul scriitor va purta numele de Barbu Ștefănescu. Clasele a III-a și a IV-a le-a urmat la Școala domnească de la Maidanul Dulapului, cu profesorul Ion Vucitescu, prototipul eroului din nuvela “Domnul Vucea".
În 1970, fiul lui Ștefan Tudorică Albu a fost înscris ca elev la Liceul “Sf. Sava", unde i-a avut ca profesori pe Massim, D.A. Laurian și Anghel Demetrescu, nume bine cunoscute în corpul didactic de atunci (Scriitorul își va povesti anii de liceu în “Bursierul"). După terminarea liceului, tânărul Barbu Ștefănescu s-a înscris la Facultatea de Drept din București, pe care a absolvit-o în 1882. În toamna aceluiași an a plecat la Paris pentru obținerea doctoratului în științe juridice, dar se întoarce acasă, în 1884, fără doctorat. În această perioadă a scris nuvela “Sultănica", publicată în foileton în “România liberă", iar apoi în volumul de nuvele și povestiri intitulat “Sultănica”(1883). În 1887 scoate revista “Lupta literară", în paginile căreia apare cunoscuta nuvelă “Hagi-Tudose".
Timp de 8 ani (1887-1895) face parte din cercul “Revistei noi", bucurându-se de prețuirea animatorului și conducătorului ei, Bogdan Petriceicu Hașdeu. În 1892 publică nuvela “Paraziții", după ce tipărise în 1887 “Trubadurul". După 1900 s-a dedicat teatrului, scriind trilogia “Apus de soare”(1909), “Viforul”(1910), “Luceafărul", precum și comedia “Irinel”(1912).
Ales membru al Academiei Române, Barbu Delavrancea își rostește, în 1913, discursul de recepție “Din estetica poeziei populare”- sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor și totodată vibrant omagiu adus geniului creator al poporului român. În decursul vieții sale, Delavrancea
a rostit numeroase discursuri juridice, printre care cel din 1902, în procesul intentat de Caragiale lui Caion (care-l acuzase de plagiat!), precum și alte răsunătoare discursuri parlamentare, ceea ce l-a făcut pe Maiorescu să-l numească “cel mai strălucit orator al României contemporane". Când vorbea, Delavrancea avea “glasul cel mai zguduitor”- ne informează Nicolae Iorga; privirile ochilor îi țîșneau ca “două fosforice flăcări"; elocvența lui era capabilă “să ardă convenționalismul tuturor tribunelor". Tot din 1913 datează și dramatizarea “Hagi-Tudose”(comedie în patru acte).
Barbu Delavrancea s-a stins din viață în condiții tragice în timpul refugiului, la 29 aprilie 1918, și a fost înmormântat la cimitirul “Eternitatea”din Iași, pe aleea scriitorilor.
Ziarist, strălucit orator, prozator și dramaturg, Delavrancea a adus contribuții prețioase în toate domeniile literare în care a activat. Ca ziarist a scris pamflete, ca orator a îmbogățit genul retoric prin discursuri academice, juridice și parlamentare, prin nuvele se apropie, în ceea ce privește valoarea artistică, de Caragiale și Slavici, iar ca dramaturg, Delavrancea continuă pe Hașdeu (“Răzvan și Vidra"), pe Alecsandri (“Despot Vodă") și pe Alexandru Davila (“Vlaicu Vodă"). Niciuna dintre piesele de mai sus nu aduce însă pe scenă un erou atât de copleșitor prin personalitatea sa, cu ecouri nepieritoare în istoria patriei, cum este Ștefan cel Mare din “Apus de soare".
Prof. GHEORGHE DĂRĂBAN
