* “Pe 11 iunie 1925, Elena Văcărescu a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind Prima femeie care a avut acest privilegiu în urma recunoașterii publice a meritelor sale artistice și diplomatice. Discursul său de recepție este o autentică lecție de dragoste de țară: «Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generații după generații în volbura veacurilor românești, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre. Îmi iubesc țara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate. Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc și am servit în lume expansiunea sufletului românesc. Am învățat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc. Fiecare om este exponentul unei idei, iar adevărații nemuritori sunt cei care au fost în stare să moară pentru ideile lor»“.
Elena Văcărescu (1864-1947), scriitoare română stabilită în Franța, membră a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A fost numită de Nicolae Iorga “Ambasadoarea sufletului românesc”. A fost o scriitoare care a militat pentru cunoașterea limbii române în străinătate. A tradus în franceză din Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu ș.a. Este fondatorul Casei Românești de la Paris. Camil Petrecu o numește o “româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă orgoliul și originea și sufletul românesc”. În 1930 este distinsă cu Ordinul “Coroana României” în grad de mare ofițer. Moare la Paris, la vârsta de 82 de ani, iar în anul 1959, rămășițele ei pământești sunt aduse în România și înmormântată în Cimitirul Bellu alături de iluștrii strămoși Văcărești.
***
* “Dragostea de Dumnezeu și de oameni fără fapte bune și statornice, întărite cu virtuți ale binelui, nu e dragoste adevărată, dar nici faptele fără dragoste nu sunt fapte capabile să ne transforme pe noi, să ne facă mai buni, ci rămân aparențe sau gesturi sporadice fără substanță interioară, fără căldură consistență, durabilă, fără alipirea la cel căruia i se adresează. Ele lasă pe cel ce le săvârșește izolat și rece.”
Grigore Palama (1296-1359), călugăr din Muntele Athos, Arhiepiscop de Tesalonic, canonizat în 1366, scriitor bisericesc.
***
* “Locuitorii unei case singuratice erau cuprinși de o mare teamă pe timpul unui război. Petrecuseră o noapte grozavă. Dușmanul se apropia tot mai mult de casa lor. Cerul se lumina, când în stânga, când în dreapta de limbile de foc ale armelor. Copiii plângeau în casă, părinții și bunicii erau foarte speriați. Bunica luă cartea de rugăciuni și citi dintr-un pasaj astfel: «Doamne! Ridică Tu un zid tare și îndepărtează oștile dușmane de la casa aceasta!» Unul dintre mai tinerii căseni spuse că este prea de tot să-i ceri lui Dumnezeu așa ceva. ªi totuși... noaptea, viscolul și vântul puternic au ridicat mormane mari de zăpadă în jurul casei, iar toți cei care erau în casă au scăpat teferi. Atunci bunica le spuse bucuroasă: “Cine se încrede în Dumnezeu / Scuti-se-va de orice rău”.
P.S. I Tesaloniceni cap. 5, vers. 5-6: “Voi sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; nu suntem ai nopții, nici ai întunerecului. De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să priveghem și să fim treji”.
Cu dragoste creștinească, părintele Ilie
