…Am putut să mă conving, în câteva rânduri, cum unii dintre prietenii mei din copilărie s-au adaptat atât de bine la mediul natural în care trăiam - mai ales cei care locuiau cu familia în câmp sau la marginea satului și mai erau și neastâmpărați din fire -, că au dobândit, fără nici un dubiu deprinderi... speciale. Scriitorul Rudyard Kipling ar fi putut crea o versiune modernă a “Cărților junglei”, iar Charles Darwin ar fi putut scrie pagini tulburătoare despre adaptarea umană la mediu, dacă i-ar fi cunoscut. Unii au reușit performanțe uluitoare: se cățărau în copaci, la cuiburi, după ouă de “șargurigu”, de “hârău”, de “gaie”, de “buhă”, de “machiaș” și de alte păsări, aflate pe câte-o creangă atât de subțire și de fragilă și la înălțimi atât de mari, la care nu credeai să ajungă vreodată picior și mână omenească. Alții reușeau să prindă puii de iepuri din fugă, știind de la o vreme și locurile unde aceștia se ascundeau. Dintre toți însă, neîntrecut în aceste “meșteșuguri” era Guli. El reușea să prindă porumbelul sălbatic, în cuib, pe ouă și - hoinar, cum era - dormea uneori, noaptea, în câte-un copac din pădure, de frica tatălui său, mai ales în zilele când chiulea de la școală sau făcea vreo nerozie. Ne povestise chiar el cum, într-o astfel de noapte, mistreții i-au sfâșiat cărțile, care-i alunecaseră jos din stejarul - dormitor, în care se instalase. Avea un haz nemaipomenit când ne povestea pățaniile lui, mai ales chestia cu zborul, când a încercat el să planeze din șopronul cu fân cu două frunze de brustur în mâini și a aterizat forțat drept pe scroafa lor, legată cu lanțul de-un pom, în grădină. Altădată ne-a relatat, cu lux de amănunte, cum s-a furișat el, fără să fie simțit, pe lângă pitorescul Purica (așa era poreclit paznicul de câmp), personaj donquijotesc, care sforăia de mama focului sub mărul cel dulce de vară, din marginea pădurii, sustrăgându-i acestuia, fără nici un pic de jenă, celebrul lui carnet de notițe și creionul chimic, pe care acesta, deși nu știa să scrie, le purta în permanență în traistă, motivând că îi desenează pe cei care încalcă legea. Pe Guli însă nu a mai avut când să-l deseneze, cu ustensilele sale, deoarece acesta, urcat în măr, bine mascat de frunziș, i-a “lansat”, fără prea multă blândețe, câteva mere în spinare, care l-au trezit din somn, făcându-l s-o rupă la fugă, înspăimântat, spre vale, împreună cu cei doi ogari ai săi - slabi, suri, lungi în picioare și fricoși -, semănând atât de bine cu stăpânul lor. Și, în timp ce Purica amenința cu ciomagul, fără adresă, spre pădure, Guli se prăpădea de râs în mărul văratec, privind caricaturile “desemnate” în gloriosul carnet, căzut atunci pradă în mâinile “vrăjmașului”.
Cel mai mult însă ne impresiona curajul lui Guli. El era un fel de Huckeleberry Finn al Giulușului. Lui nu-i era teamă nici măcar de șerpi, pe care-i prindea vii și, ținându-i strâns de cap, se juca cu ei. Or, pentru noi, șerpii erau animale fantastice și motiv permanent de spaimă. Din poveștile bunicii, știam că orice șarpe care trăiește mai mult de zece ani, se transformă în balaur. Iar balaurii, ăhă, pot să și zboare, ei fiind mânați de solomonari prin nouri, să alunge sau să aducă furtuna. Uitam de șerpi doar când ne jucam de-a ascunselea și de-a războiul prin hățișurile pădurii, prin crânguri sau prin trestiișul înalt de pe rât. Însă, această teamă cumplită, revenea de fiecare dată când ne urcam în părul cel mai mare și scorburos din grădina unchiului Aurel. Era cel mai bătrân pom de prin împrejurimi. Oamenii spuneau că-l împovărează praful a peste patru sute de ani. Rodea în fiecare vară. Perele lui erau mari și galbene, dulci și zemoase. Trei oameni abia îi puteau cuprinde trunchiul în brațe. Umbra coroanei lui se năpustea și peste grădinile vecinilor. De aici i s-a tras și pieirea. Avea niște scorburi largi și adânci, din care ni se părea că poate țâșni în lumină orice creatură, dar mai ales lilieci și șerpi. Teama noastră, a copiilor, s-a accentuat când am aflat vestea că în vecini, din scorbura unui dud, ieșea zilnic la soare și la căldarea cu apă, pusă pentru galițe, în ogradă, o astfel de reptilă târâtoare. Era un șarpe negru, solzuros, lung de peste un metru și jumătate. Nu atacase, totuși, pe nimeni. În cele din urmă, a fost pândit și ucis. Cel mai mult însă m-a uimit vederea unui șarpe cu păr. Sunt convins că nu a fost o iluzie: era maro și avea un păr rar, mai deschis la culoare, ca o perie fină. Mult mai târziu, i-am spus despre el, la școală, profesoarei de zoologie, care a râs neîncrezătoare, zicând că așa ceva nu este biologic posibil. Dar teama noastră de șerpi și de toate acele creaturi fantastice, care presupuneam că ar sălășlui în scorburile bătrânului păr, a dispărut cu desăvârșire, odată cu acesta. Era o zi de toamnă târzie, când a fost tăiat. S-a prăvălit ca un munte, cu un vuiet asurzitor. A fost retezată cu brutalitate viața unui martor important la întâmplările trecutelor vremi. S-a prăbușit, în țărână, nu doar coroana unui pom uriaș, ci o istorie legendară a oamenilor și-a locului. A fost tăiat părul copilăriei - un simbol care ne-a ținut imaginația mereu trează. De aceea, o lacrimă pentru umbra lui fremătătoare, pentru duhul lui de rod și răcoare, este prea puțin!..
EUGENIU NISTOR, Uniunea Scriitorilor din România
Foto: “Lacrimile copacului”, peisaj de Rodica Olteanu, artist plastic
