Istoria care nu stă de vorbă cu veșnicia, devine zoologie. Olivier Clement
Coboram de pe munte. Fusesem într-o mică excursie în Parâng. La urcare mă întâlnisem cu un momârlan, un țăran al locului.
- “Bună ziua!”
- “Bună ziua!”, îmi răspunse omul. “Unde vă duceți, la deal?”
- “Da, o mică excursie! Aici pe Mândra!”
- “E zi bună azi. Doamne ajută!”
- “Doamne ajută!”, și urcușul continua firesc, iar întâlnirile cu cei ai locului erau tot atâtea ferestre ale zilei către un cer senin românesc. Dar acum mă-ntorceam, soarele de vară îmbrățișa frumusețile de nedescris ale munților. Uriașe valuri de păduri încremenite parcă, la un semn, formau oceanul verde semeț ce se-ntindea sub privirile noastre cuprinse de o negrăită admirație. În fața noastră era Măria Sa, Natură a acestui plai Românesc.
De sus, de unde eram, se vedea pasul Vâlcan.
Privindu-l și știindu-i povestea, simțeai cum cerul vibrează ca și cum ar avea în colțul ochiului o lacrimă tremurândă ce nu vrea să cadă. De sus, de pe curbura pe care mă aflam privind în vale spre acel loc simțeai energia tăcută a istoriei teribile care, pentru câteva clipe, marcase tragic veșnicia, rănind-o din gelozie că nu o poate învinge.
Pe acolo, prin pasul Vâlcan, legiunile armatelor romane își construiseră drum ca să cucerească inima Daciei Sarmisegetuza. Cărau după ei dorul de cucerire a acelora ce erau de necucerit pentru că aveau în sufletul lor Nemurirea. Și când în pofta lor nesățioasă ei, “cuceritorii”, au făcut ca inima Daciei să piară în flăcări, ei, acei “nemuritorï” în ultima clipă a vieții lor pământești au privit cerul, ca noaptea să nu fie săracă de stele și de acolo de sus să ne vorbească veșnic nebiruiți.
Și tot acolo, fără de nici o cauză a murit mai apoi voinicul cal al voievodului Mihai Viteazul, anunțându-l în freamătul cutremurător al ultimului nechezat asupra destinului său nefericit.
Dar tragicul și viteazul Voievod n-a luat în seamă avertismentul singurului lui prieten care-i mai rămăsese și s-a dus mai departe pe jos către Apus ca să cunoască prețul vânzării făcute de “fratele” lui creștin.
Drum greu, de răstigniți ai soartei. Și iarăși, tot pe acea zare de munte a fostului drum al poștalioanelor străine, călcau în goana lăcomiei lor pe inima sfâșiată a acestui neam. Și dacă oamenii n-au mai avut lacrimi să-și plângă jalea, s-a adunat natura și a plâns prin jur.
Vale de cutremurătoare și tăcută jale este Valea Jiului! Călcam pas cu pas pe pământul sfânt plin de povești și dureri încă necunoscute, dar care își cereau și ele dreptul la viață și parcă simțeam opincile disperate ale soldaților români care au luptat până la unul în fata puterii zdrobitoare, ce-i copleșea. Căci tot acolo se spărsese frontul în Primul Război Mondial, și prin “pasul” acela pe a cărui durere ce încă strigă la cer ar fi geloasă orice tragedie antică, stătea de pază acea lacrimă de stea nemuritoare, țăranul român! Stătea de pază în obielele lui de piele, având ca armă strânsă la piept, credința lui!
Două imperii se prăvăleau necruțător asupra lui, iar el, cu viața la baionetă, se prăbuși sub brazdă cu glonțul în piept, ca să-și apere nemurirea.
Și sufletul meu călătorea zbuciumat printre te sufletele lor acum liniștite.
- “Trupa care nu poate să-nainteze, să moară pe loc!” încă răsuna în aer, străbătând timpul, ordinul generalului Dragalina! Iar ei toți au murit pe loc, grăbindu-se să sărute cu viața lor, veșnicia pe care le-o lăsase moștenire acei nemuritori cu cerul în priviri. Coboram încet, gânditor, muntele străbătut de durerea unui imens parastas, privind acea zare românească ce-și striga cu nevăzute lacrimi, dreptul la veșnica pomenire.
Cu fiecare pas, prezentul meu mic îngenunchea în fața acestui trecut ce zdrobise prin jertfă ușile de iad ale istoriei, ca apoi noi să intrăm în Veșnicia neamului pentru a ne vedea Drepții!
Un aer secetos, fără substanță, mă trezi brusc! Nu era aerul muntelui, era unul străin lui, adus parcă dintr-o altă lume. Și dintr-o dată, fulgerător, lăsând în urma lor o mută durere, toate acele voci tainice care îmi vorbiseră până atunci, amuțiseră!
Oare pentru a câta oară se retrăseseră cu o sfâșietoare sfială în adâncul de nepătruns al acelor munți și din fața lumii oarbe de azi?
Pe lângă mine trecea în liniște un grup de elevi. Se auzeau doar pașii lor tăcuți, ritmați. Mergeau ca-n-tr-un ritual, nescoțând nici o vorbă, cu ochii-nrobiți în telefoanele lor mobile. Am încercat să-i salut, dar zidul acela de priviri pierdute mă zdrobise cu aerul unei neomenești singurătăți. Păreau a fi un banc de pești plecat după hrană, conduși de o necunoscută forță fără de suflet. Erau numeroși, și totuși ce ciudat, mergeau atât de bine sincronizați în strania lor muțenie, încât păreau o unică ființă, cumplit de-nsingurată ce mergea somnambul în propria-i viață, ghidată fiind doar de comanda nevăzută dar atât de atroce a unei alte lumi.
Șiruri tăcute de orbi, ce trăiau virtual, călcând apatici cu sufletele anesteziate pe pământul plin de frumuseți zdrobite al propriei țări ce-și strigau durerea acoperită de timp. Și-atunci, nu știu de ce, pentru întâia oară am avut sentimentul că pe lângă mine trece în pas de defilare tăcut, în drumul ei spre neant, ereditatea schimbată a unui alt popor!
Din volumul “Omul liber”, autor Dan Puric
