...În raza așezării, undeva pe Grui, am găsit și topoare din piatră șlefuită. Unul dintre ele, dacă bine îmi amintesc, avea chiar și gaură de fixare a cozii... Iar în grădina bunicului, aflată pe deal, lângă biserică, am aflat o mulțime de fragmente de lut ars, care nu puteau proveni decât de la niște vase enorme. Cred că erau oalele în care se depozitau, în vechime, cerealele și alte rezerve de hrană. Bunica zicea că sunt vasele uriașilor, cei care puneau doar un pas până-n Turda. Tot ea ne spunea despre flăcările verzi-albăstrui care, în vreme de furtună, se aprind pe comori. Povești uluitoare ne spunea ea despre draci și priculici, despre Marțolea și alte personaje fantastice. Însă cel mai mult ne-a uimit povestea ei despre acea casă de oameni bogați, care au chefuit și s-au dezmățat într-o noapte, supărându-l pe Dumnezeu, care s-a scufundat în pământ, împreună cu toți locatarii; iar a doua zi, pe locul scufundării ei, încă se mai auzea muzica...
Femeie cu frica lui Dumnezeu, dar și cu o imaginație neobișnuită, bunica avea darul de a povesti credibil basme și fapte senzaționale pe care le știa tot din auzite; ea însă le povestea de parcă ar fi fost acolo, martoră la toate acele întâmplări...
Bunicul, în schimb, era mai rece, mai realist. De la el am aflat despre un mormânt, străvechi, pe care l-a descoperit mai demult în Obârșie - locul în care avea câteva iugăre de pământ arabil. Era după primul război, într-o primăvară, când brazdele abureau după pluguri și berzele se roteau în înaltul cerului. A agățat cu plugul o piatră mare, deplasând-o din loc. Așa a văzut că sub ea se găsea o groapă cu pereți laterali căptușiți, de asemenea, cu pietre. La mijloc se afla un schelet uman, la căpătâi fiind așezat un vas de lut nears, care conținea câteva monede de bronz. Bunicul a luat vasul și monezile, închizând mormântul la loc. Vasul și monezile-acelea s-au rătăcit, dar mormântul ar trebui să mai existe încă. Am încercat, mai târziu, urmând indicațiile bunicului, să îl redescoperim, dar truda mea și a prietenului meu Vasile a fost zadarnică. De altminteri, bunicul susținea că acolo trebuie să fie un cimitir, deoarece, după ploile din 1912, când coastele dinspre apus ale dealului s-au faliat, în pereții rupturilor de pământ sătenii au văzut mai multe schelete umane. Sintetizând aceste date și asociindu-le denumirii locului - Obârșie -, s-ar părea că pe dealul acela trebuie căutată vechea vatră a așezării, mult mai adânc înfiptă în timp decât o arată prima atestare documentară a Giulușului, din 1413.
