Pe 6 august, pentru creștinii din Biserica Ortodoxă și Catolică este Schimbarea la față a Domnului. Sărbătoarea datează de la începutul celui de-al IV-lea secol, când Sfânta Împărăteasă Elena a zidit o biserică pe Muntele Tabor. În documente, acest praznic este menționat din prima jumătate a secolului al V-lea.
Din Sfintele Evanghelii aflăm că Domnul nostru Iisus Hristos, în anul al treizeci și treilea de la nașterea Sa și în al treilea an al propovăduirii Sale, apropiindu-se de patima cea de bună voie, pentru mântuirea noastră, s-a dus în latura Cezareii lui Filip și le-a spus ucenicilor că se cade să meargă la Ierusalim, să pătimească mult de la farisei, de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât.
La câteva zile de la ziua aceea, Domnul a plecat din latura Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei, la Muntele Taborului, cu ucenicii și mult popor mergând după el. Obiceiul Domnului Hristos era ca rugăciunile cele către Dumnezeu Tatăl să le facă singur, departe de ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul și pe ucenicii Săi și a luat numai pe trei din ei: pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, și s-a suit pe munte, să se roage. Acolo, depărtându-se puțin de cei trei ucenici, se ruga la un loc înalt. Ucenicii, osteniți, au adormit. Dormind ei, Hristos S-a schimbat la față, strălucind cu slava dumnezeirii Sale și, din porunca Lui, I-au stat înainte doi proroci, Moise și Ilie, cu care grăia despre patima Lui, care avea să se săvârșească în Ierusalim. Deșteptându-se apostolii, au văzut slava Lui cea negrăită, fața cea luminoasă ca soarele, veșmintele Lui albe ca lumina (Matei, 17,2) și doi bărbați stând și grăind cu dânsul întru slava aceea, și s-au înspăimântat. Și îndată au cunoscut - Duhul Sfânt descoperindu-le lor -, pe bărbații aceia că erau Moise și Ilie, și au înțeles vorba lor pentru patima lui Hristos cea de bună voie. Apostolii stăteau cutremurați, ascultând cele ce se grăiau și îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeiești. Deci, pe slava aceasta, a dumnezeirii Sale, care era nearătată și ascunsă prin întruparea Sa, pe aceasta a arătat-o apostolilor de pe munte, iar pe Tatăl Său îl avea împreună, zicând: ,,Acesta este fiul Meu cel iubit”.
Cu schimbarea Lui la față, Domnul a ridicat și a îmbărbătat inima Apostolilor Săi față de sminteala crucii, ce urma să fie. Mântuitorul, știindu-se pe drumul spre Ierusalim, drumul spre patimă, cruce și moarte și cunoscând omeneasca slăbiciune a apostolilor Săi, nu a vrut să îi lase doborâți sub lovitură.
Umilirile oricât de adânci ale patimilor și morții Mântuitorilor nu vor mai fi în stare să clatine credința unor oameni care au cunoscut dumnezeirea ascunsă a Învățătorului lor. Patimile și moartea Sa nu mai sunt un sfârșit, ci dovezi că El s-a dat morții de bunăvoie, pentru mântuirea lumii.
Conform tradiției, în această zi se face pomenire generală a celor trecuți la cele veșnice.
Schimbarea la față a Domnului, unul din praznicele împărătești, este numită în popor Probejania, fiind considerată hotar între vară și toamnă. Se spune că acum se răcesc apele, astfel că de la această dată încetează scăldatul. Păsările migratoare se pregătesc să plece, iar insectele și reptilele se pregătesc să intre în pământ.
În această zi se împart struguri și prune pentru sufletele morților.
Se mai spune că cine se roagă în această zi să scape de o patimă, are toate șansele să se vindece și că plantele de leac trebuie culese.
În tradițiile românești există și credința că până la 6 august trebuie neapărat să te împaci cu toți cei cu care ești certat de-a lungul timpului.
Pr. Vasile Bota
