Numele satului e posibil să fie doar o simplă derivare a numelui Iulius, preluat și înregistrat de administrația maghiară în forma Gyulus, în evul mediu, când satul figurează cu datorii în oi față de regalitate. Cu alte cuvinte, ar putea fi vorba de locul, de pământul lui Iulius, care trebuie să fi fost vreun biet veteran din armata romană, împroprietărit, la ieșirea din serviciul militar, după obiceiul timpului...
*
De la numismatică la arheologie nu mai era decât un pas, pe care l-am făcut într-o zi însorită de toamnă târzie, cu zbor de funigei și foșnete plăcute de ierburi uscate. Atunci, la sugestia mea, am plecat întreaga clasă în câmp. Era o pășune la marginea satului unde cineva a dat întâmplător peste un tub de argilă arsă. În acea zi nu am mai mers la școală, spre disperarea profesorului de gramatică, care era și directorul școlii. Ne-a însoțit în cercetarea noastră și profesoara de istorie, o femeie destul de tânără și entuziastă. Până spre seară, am săpat un șanț lung, de vreo zece metri și adânc de aproape un metru, reușind să scoatem, intacte, o mulțime de astfel de tuburi. Treaba mergea greu, căci solicita atenție maximă. Credeam cu toții că sunt apeducte romane și fremătam la gândul că suntem în fața unei mari descoperiri. Gândul acesta ne dădea energii inepuizabile.
A doua zi a urmat deziluzia. Nu erau apeducte romane, fiind puse în câmp cu puțin timp înaintea Primului Război Mondial, spre a facilita scurgerea apei de pe pășune. Asta ne-a spus-o chiar bunicul, care cunoștea multe din întâmplările lumii vechi. El era încă de pe atunci, în vremea copilăriei mele, venerabil (se născuse în chiar pragul secolului, la 1900). A fost jandarm și notar de stat. Era, atunci, cantor la biserica din sat de mai bine de o jumătate de veac. Tot el m-a dus în altarul bisericii arătându-mi niște octoihe și evangheliare din secolele XVIII și XIX, scrise cu litere chirilice, din care buchisea cu ușurință.
Dar bunicul a scris și o monografie a așezării. Paginile lui despre lumea satului erau pline de nostalgie, de întâmplări din lumea satului, dar și de luciditate și înțelepciune. Așa am aflat despre o lume care a existat, și despre care mulți dintre noi știam mult prea puțin: un sat prăpădit, cu case din lut, acoperite cu paie, cu ferestre făcute dintr-o bășică de porc, întinsă și uscată la soare; un sat de oameni sărmani, izolat între cuiburi de dealuri. Căci lumea aceea, atât de miraculoasă cândva, a început, treptat, să se pervertească, să se degradeze. Procesul a început odată cu colectivizarea și s-a accelerat odată cu exodul tinerilor la oraș și cu industrializarea forțată, când aceștia au căzut pradă noilor mentalități, legate de acumularea de bunuri și foloase materiale, confortului și altor metehne citadine și, astfel, cuibul magic al satelor patriarhale a fost părăsit și amenințat cu dispariția, firul vieții sale idilice devenind tot mai subțire... Tot în această etapă se înregistrează primele drame. Așa cum a fost “Cazul Coleașa”, relatat de cronicar. Personajul era un țăran din satul vecin (Subpădure), posesor al unui ciudat atelaj antic: o șaretă confecționată primitiv trasă de un cal, cu care își transporta băsălăgile de grâu și porumb la moara din Sânpaul, cu trecere obligatorie pe ulițele satului nostru. Spirit avar, rămas doar cu soția sa (cam bolnăvicioasă), după ce fetele au plecat la oraș, Coleașa s-a gândit și a pus la cale un plan criminal de a scăpa de “povară”, așa că a scos în ogradă patul cu nevasta bolnavă. Apoi a adus din grajd calul, mânându-l la căpătâiul acesteia și scărpinându-l în punctul lui cel mai sensibil (la fudulii), pentru a reacționa și a da cu copita. Enervat, calul l-a pocnit pe Coleașa în moalele capului, trecându-l, cu o singură lovitură de copită, la cele veșnice. Femeia însă a scăpat nevătămată, fiind luată de fiicele ei și îngrijită la oraș.
EUGENIU NISTOR, Uniunea Scriitorilor din România
Foto sus: “Rădăcinile vieții” - peisaj de Rodica Olteanu, artist plastic
