Un caiet-jurnal aparținând mitraliorului Aurel Bercea, plecat pe front în 24 iunie 1942 cu Regimentul 83 Infanterie, apoi cu Regimentele 14 și 10 Dorobanți, în care acesta relatează, în versuri și în proză scurtă, viața din tranșee și evenimentele trăite în război, a fost scos recent la lumină de nepoata militarului, Sanda Vițelar.
“Caietul-jurnal îi a-parține bunicului meu. Eu îl știu din copilărie, îl știu de când eram mică pentru că mi l-a arătat bunicul. Am avut o legătură foarte specială cu el. Când eram mică nu dormeam decât cu mama și în afară de mama, singurul care reușea să mă adoarmă era bunicul. Îmi spunea povești din război, îmi spunea diverse anecdote sau întâmplări de pe front. Fiind pasionată cumva de istorie și cum tot timpul îl întrebam cum a fost atunci, mi-a dat jurnalul său. I l-am și transcris și l-am pus într-o copertă tare ca să-i fie mai ușor să corecteze pentru că și pe original, precum se vede, sunt niște corecturi. Nu-și aducea atunci bine aminte sau nu înțelegea atunci poate foarte bine denumirile unor localități din Rusia, pe unde trecuse. Încă din timpul vieții lui, jurnalul este cea mai de suflet avere pe care o am și moștenirea de la el. Numele lui era Aurel Bercea, s-a născut în 9 august 1921 (deci ar fi împlinit 102 ani) și a murit în martie 2016. El a plecat pe front în 24 iunie 1942, fiind de loc din satul Șăușa, care era chiar la granița regiunii maghiare”, a declarat, pentru Agerpres, jurnalista Sanda Vițelar.
Potrivit relatărilor bunicului ei, în prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii românești, care au acționat la Kuban, de unde s-au retras, înfrânte, în Crimeea, în toamna anului 1943. Printre soldații rămași pe front se număra și Aurel Bercea.
“Păstrez de la el caietul-jurnal pe care l-a ținut în perioada cât s-a aflat pe front. Este o moștenire de preț a familiei mele. Bunicul și-a făcut instrucția la Turda, după care a plecat pe front către Rusia, către Cotul Domnului și Stalingrad, cu Regimentul 83 Infanterie. Poate e un lucru mai puțin știut că ei, deși erau în război, mai primeau și permisie. De exemplu, scrie la un moment dat că, după un an și jumătate pe front, primește o permisie de 25 de zile ca să se întoarcă acasă și a fost și rănit de mai multe ori. Și atunci sigur a petrecut o parte din acest război și prin diverse spitale militare, până la 9 mai 1945. A fost sergent, acesta este gradul cu care a terminat, a fost mitralior. Când era în cuibul de mitralieră, în linia întâi, a început să scrie jurnalul. Din ce am înțeles de la el, jurnalul l-a ținut pe perioada cât a fost pe front, dar nu stătea să scrie în fiecare zi. Sunt uneori și date consecutive în jurnal, dar scria când apuca, probabil seara sau când avea un moment de respiro”, a povestit Sanda.
Nepoata sergentului a spus că, din studierea jurnalului, a observat că marea majoritate a notelor și poeziilor sunt retrospective și periodice, probabil în momentele de răgaz.
“Pentru conformitate am decis să păstrez topica și modul de formulare folosit de el în caiet. Este o poezie naivă, simplă, scrisă cu ortografia de atunci, a unui om simplu, nu este o literatură complexă, dar el era în general un om foarte cald și foarte inimos. Era pâinea lui Dumnezeu întotdeauna. Și ce e foarte interesant, el și atunci când ne povestea despre război ne povestea în așa fel încât nu percepeam traumele îngrozitoare prin care a trecut. Nu-și plângea de milă”, mărturisește Sanda.
Nepoata ostașului își amintește o serie de povestiri în care mitraliorul spunea că a fost greu, dar găsea întotdeauna ceva amuzant de relatat. Povestea cu pantalonii de soldat era cea mai amuzantă, fiind cuprinsă și în jurnal.
“A scris că, la un moment dat, a fost prins de ruși și a fost scos efectiv din cuibul de mitralieră și a fost dus într-un sat ocupat de ruși, într-o casă. Și comandantul rușilor care îl prinseseră i-a luat pantalonii de la uniformă pentru că avea pantaloni de uniformă în stare bună, destul de noi să zicem așa, și i-a luat pantalonii de la uniformă. El a observat că soldatul care-i păzea seara nu a închis ușa de la casă și a așteptat să adoarmă. Bunicul și-a legat mantaua bine de tot, și-a legat bocancii peste izmene și a luat-o la fugă. A ieșit pe ușă și a luat-o la fugă drept înainte, pe câmp, prin zăpada până peste genunchi, în izmene și cu mantaua pe el. Fiind noapte, aflându-se într-o țară străină, nu știa în ce direcție s-o ia, în care parte ar putea să fie ai lui sau frontul românesc. A luat-o efectiv la întâmplare pe câmp și a ajuns la marginea unui sat și, culmea, ca să vedeți, nimic nu-i întâmplător. Exact în acel sat se afla batalionul lui. Povestește că s-a dus tiptil la o casă unde a văzut lumină și când s-a uitat pe geam și-a văzut camarazii și comandantul batalionului. Sigur că s-au bucurat să se revadă întregi și comandantul i-a zis: «Mă, Aurel, stai aici lângă sobă și încălzește-te, că deocamdată n-avem alți pantaloni să-ți dăm, că trebuie să așteptăm să moară cineva ca să-ți dăm alți pantaloni»“, a relatat nepoata lui Aurel Bercea.
Nepoții îl întrebau adesea cum a reușit să treacă prin război, iar el răspundea că Dumnezeu a avut grijă de el pentru că și rănile pe care le-a suferit au fost oarecum superficiale și nu a rămas cu infirmități.
Răsfoind jurnalul găsim însemnări precum Revelionul 1943, în 1 ianuarie 1943, când Aurel Bercea scria: “Eram rătăciți de unitate cu încă trei camarazi într-un orășel numit Zalz (n.r. - este vorba despre orașul Salsk din regiunea Rostov), unde am făcut anul nou la un civil la care am vândut două cămeșe, făcându-ne de mâncare. Însă nu am terminat bine de mâncat că neam pomenit cu rușii peste noi. Am fugit cum am putut din oraș, cât pe aci să cad în mâinile rușilor”.
În 10 ianuarie 1943, militarul relata: “După câteva săptămâni de marș foarte greu pe viscol și ger am ajuns la Rostov, un oraș mare și frumos, unde am scăpat de urmărirea rușilor și de unde neam continuat marșul nostru spre țara noastră care încă era foarte departe”.
În 23 ianuarie 1943: “Din nou neam adunat tătă divizia în comuna Novo Sporofka, tot aici neam întâlnit cu Compania de Aruncătoare 120, care venia din țară pentru a ne completa”.
În 3 februarie 1943: “Din Novo Sporofka tătă divizia au luat direcția spre țară, însă tătă divizia nu era cu un efectiv mai mare de 400 de oameni, fiind decimată și mare parte era încercuită la Stalingrad și ne mai putând rezista în ziua de 2 februarie, a capitulat în fața inamicului”.
În 7 februarie 1943: “Eram în comuna Dumitrovka gata să plecăm mai departe când un ordin trist dă peste noi, că să verse compania nostră 1 Companie în Regimentul 111 Infanterie care sa format din tăte rămășițele de la Stalingrad și Cotul Domnului în care companie cad și eu și nedespărțitu meu pretin Dobăcău Traian și Pălaghie Ioan, amândoi consăteni din Șăușa. Din această zi neam despărțit de detașamentu care mergea în țară. Noi neam întors înapoi pe altă direcție. Domne ce triști eram atunci”.
În 10 martie 1943: “De împreună cu Compania 120 Aruncătoare, după un marș forte greu cu ger și viscol, iar acum în primvăre cu un noroi până în genunchi am ajuns în comuna Feodorofka la vest nord de orașul Melitopol, oprindune în această comună pentru refacere, aici am fost repartizat la Compania de Cercetare a Regimentului 111 Infanterie”.
Prima poezie este scrisă în 1943, în ziua de Paști, în 24 aprilie 1943, când erau într-o comună, Feodorofka, și se numește “Dor de casă în Sfânta zi de Paști - 24 aprilie 1943”. Iată ce scrie: “În această sfântă zi de Paști eram tot în Feodorofka, departe de țara mea, departe de satul meu, de căminul meu cel drag și ardea în mine un dor nebun de plaiurile mele dragi și de părinți. În această sfântă zi de paști am primit pachete din țară. O sticlă de Rom de jumătate, ouă roși, cozonac, bomboane și țigări, am băut romu, neam îmbătă și plângiam cu ofițeri cu tot jucând hora mare. Iar eu m-am apucat și am scris aceste câteva rânduri:
De atâta înstrăinare
Nu pot merge pe cărare
Ardetiar focu străinătate
Cam ajuns tare departe
Unde cartia nu străbate
Dimineața când mă scol
Ies afară încetișor
Și mă riazăm de un uștior
Mă uit spre Țară cu Dor.
Dimineață în zori de zi
Ies să văd ce oi auzi
Nu aud cocoș cântând
Nici păsări ciripind
Numai trenul fluierând
Trenul care mo dus
Prin Rusia în sus
Foaie verde de secară
Mie inima amară
Nu mi amară de venin
Mi amară că sunt străin”.
Sanda ne mai spune că în jurnal sunt aproape 10 poezii și că el a scris și după ce s-a întors acasă de pe front și și-a continuat studiile, făcând liceul la seral.
În jurnal mai regăsim scrisori în versuri din spital, când îi scria mamei sale, una dintre poezii având 15 strofe, în care relatează, în 13 iunie 1944, că a fost rănit și este în spital și că nu îl dor rănile, ci dorul de casă.
După întoarcerea armelor, Aurel Bercea a continuat să scrie și astfel aflăm că a ajuns și pe frontul din Slovacia, unde a scris poezia “Mi-e dor de țara mea frumoasă”. Jurnalul continuă și după ziua victoriei.
Partea de pe front se încheie, ultima însemnare este în 10 octombrie 1945, când a spus că este ziua în care s-a închis campania sa din Al Doilea Război Mondial: “Este ziua în care, după 3 ani, m-am văzut și eu iarăși civil deconcentrat. În această zi am stat și mi-am reamintit de viața mea de mizerie și suferință, din acești 3 ani, drumul străbătut numai și numai pe jos de la Nipru la Stalingrad, de la Stalingrad înapoi până la Brno, în Cehoslovacia. Au fost 3 ani de zbucium și de suferință. Au fost 3 ani în care am rătăcit pe cărări necunoscute, cu moartea în față la fiecare pas. În acești 3 ani, sălașul meu a fost numai bordeiul și tranșeul ud și plin de sânge. Închid aceste rânduri scrise de mine pe meleaguri străine”.
Sanda ne-a arătat și ultima poezie din acest jurnal, pe care bunicul ei a scris-o 43 de ani mai târziu, în 9 mai 1987, al cărei titlu este “Carnetul de campanie”, ca un omagiu adus jurnalului său: “Carnetul vechi, ascuns în ladă,/ Care timp îndelungat a stat uitat./ L-am scris alături de grenadă/ L-am purtat în haina de soldat./ Adună regăsite file atâtea gânduri la un loc, / Din vremuri când în nopți și zile am stat în linia de foc,/ Le-am scris când măturam pe stâncă, bătut de grindină, de vânt,/ Acest carnet miroase încă a praf de pușcă, a pământ./ Sunt pagini la întâmplare,/ Când nu știam de sînt viu sau mort, / Le-am scris în grea încercare, / Ori în bordei sub foi de cort./ Câte o file poate-i ruptă, se-ntâmplă, ce să mă mai scuz, / Stropit m-au scos atunci din luptă din groapa neagră de obuz./ Acest carnet l-am purtat cu mine pe front, în umedul tranșeu, / De atâtea ori părtaș la bine, părtaș de atâtea ori la greu./ Păcat că bietele cuvinte nu pot cuprinde tot ce vreau, dar scrise cum îmi vin în minte, / E timpul firul să-l reiau./ Să fie, dar, și-aceste file o pildă mulților urmași,/ De măreția celor zile să afle tinerii ostași”. (AGERPRES)
