Motto: “Importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite”.
Prin limba noastră națională reușim să ne transmitem cultura și tradițiile mai departe, generațiile următoare bucurându-se de un tezaur imaterial la care au contribuit atât cele mai luminate minți ale poporului nostru, cât și simplul țăran care la vatra satului și-a învățat nepoții un cântec din străbuni. Doar în scumpa noastră limbă părintească cântăm cu toții un colind, rostim o rugăciune sau recităm un vers, și tot această scumpă limbă românească ne unește în orice colț al lumii. Acesta este darul cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu, un grai comun, o nestemată protejată de-a lungul veacurilor, constituind totodată cel mai frumos omagiu pe care îl putem aduce la rândul nostru pe altarul patriei, învățând, scriind și vorbind în limba română.
Poetul nostru național și nepereche Mihai Eminescu ne spune că “spiritul și limba sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea” și “numai în limba sa omul își pricepe inima pe deplin”, astfel “Copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește”.
La fel cum un cuvânt vorbit reprezintă exprimarea gândurilor interioare și nevăzute ale unui om, limba constituie transpunerea tuturor aspirațiilor unui popor. Acest element ne definește atât ca o comunitate, cât și ca indivizi, sculptând cele mai intime aspecte ale eului nostru, amintindu-ne versurile marelui poet basarabean Grigore Vieru: “În limba ta Ți-e dor de mama, / Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz, / Și doar în limba ta / Poți râde singur, / Și doar în limba ta, / Te poți opri din plâns”.
Întregul edificiu național s-a clădit de altfel pe baza unității de limbă, credință, cultură a poporului nostru. Este remarcabil faptul că în orice colț de țară am privi, frații se înțeleg în dulcele grai românesc. Limba națională constituie o matrice în care mintea și sufletul se contopesc și creează o identitate. Limba română, prin aspectele ei unice, ilustrează întreaga geneză a națiunii române.
Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung, ce datează din anul 1521. În acest document, Neacșu de la Câmpulung îi scria judelui Brașovului despre atacurile turcilor, iar alfabetul folosit era cel chirilic. În Palia de la Orăștie (1581) și în Letopisețul Țării Moldovei (1647) se specifică, de asemenea, termenul de limbă română. Prima publicație românească a fost Catehismul românesc, tipărit la Sibiu în 1544, care s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul (1551-1553). Prima lucrare română cu litere latine este o culegere, Cântece religioase calvine, din 1560, a episcopului Pavel Tordași. Denumirea de “rumână” sau rumânească” asociată limbii române este atestată și în secolul al XVl-lea în scrierile mai multor călători străini, precum și în mai multe documente.
Limba română în conștiința înaintașilor:
1. Mihai Kogălniceanu: “Țălul nostru este realizarea dorinței că românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți. Să ne ținem de obiceiurile strămoșești atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetări, să ne ținem de limba, de datoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Urâm confuziile babilonice, urâm ignoranța și mediocritatea ascunse sub cuvinte răsunătoare, dar seci de simț; socotim că ne trebuie o literatură originală, națională, însușită de a ne forma mintea și inima”.
2. Mihai Eminescu: “Idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este menținerea unității reale a limbii strămoșești și a bisericii naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge. Limba strămoșească e o muzică și ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice și mai mari decât ticăloșia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul și una limba. Limba... organul, prin care neamul își cunoaște ființa sa proprie, organul prin care acest neam moștenește avutul intelectual și istoric al strămoșilor”.
3. Nichita Stănescu: “Limba Română este maica mea. Patria mea este Limba Română. Cuvintele sunt trupurile moarte ale celor care n-au murit. Adică al tuturor înaintașilor noștri. Cuvintele sunt umbra de aur în conștiință a materiei”.
4. Vasile Alecsandri: “Limba...estre cartea de noblețe, testimoniul de naționalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleași familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; lanțul tainic ce-i leagă împreună și-i face a se numi frați; altarul căruia toți se adună cu inima iubitoare și cu simțire de devotament unii către alții.
5. Grigore Vieru: “Limba este creația omului prin Dumnezeu. Mai sus omul nu s-a putut ridica. Mai sus Domnul a ridicat numai stelele pe cer și brazii pe munți. Cuvântul este centrul Universului, după cum semința este centrul fructului. Nu mă pot îndoi de două lucruri: de existența lui Dumnezeu și de faptul că vorbim și noi românește; în rest, le cântăresc pe toate de două ori”.
6. Ion Luca Caragiale: “Trăiască frumoasa și cuminte limba românească!... Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă carte de boierie a unui neam călit de focul atâtor încercări de pierzanie”.
7. Alecu Rosso: “Eu neg că limba română ar fi săracă; limba nu ne e mai săracă decât altele însurătoare; suntem noi înșine săraci de dânsa, o mai sărăcim și cu caprițiul nostru”.
8. Alexei Mateevici: “Limba noastră-i o comoară / în adâncuri înfundată / Un șirag de piatră rară / pe moșie revărsată... “Limba noastră-i limbă sfântă, / limba vechilor cazanii / Care-o plâng și care-o cântă, pe la vatra lor țăranii”.
Cu dragoste creștină, preot ortodox român
ILIE BUCUR SĂRMĂȘANUL
