Eram în aeroport și, ca de obicei, înainte de îmbarcarea în avion treceam prin protocolul controlului de vamă al micilor bagaje și al penibilului ritual implementat, de acum parcă pe veci, bietului pasager, de a-și scoate cureaua, ceasul, telefonul mobil, pantofii sau oricare alt accesoriu metalic, suspect de un atac terorist în lumea noastră “civilizată” și “democrată”!
- “Controlați-l, controlați-l! Că domnul are și față de terorist!”, i-a spus vameșului despre mine o doamnă cu umor. Am zâmbit știind că am un aliat în situația aceea stânjenitoare ce-mi aducea aminte de prima zi de armată.
Cu gesturi automate și cu privirea concentrată pe sarcinile de serviciu, negustând deloc gluma, vameșul își făcea penibila datorie mai departe. Desculț, cu pantofii și cu cureaua de la pantaloni în mână, zdrobit în intimitatea mea, stăteam emoționat așteptându-mi verdictul vameșului ca pe o condamnare. Și-atunci Bunul Dumnezeu, văzându-mă și, pesemne din infinita-i milă față de un biet muritor, gata să fie dezbrăcat precum a fost la crunta izgonire din Rai, mi-a trimis un nesperat ajutor care să-mi redea, măcar pentru o clipă, aerul libertății și să-mi reamintească că totuși el ne veghează în taină.
Lângă mine, cu mișcări lente și nedumerite, o băbuță slăbuță, micuță de înălțime, îmbrobodită cu un batic negru se strecura cu sfiala unei umbre într-o lume ce parcă voia să știe și să controleze totul!
Tocmai încercam să trec de poarta cu senzori de alarmă, cu mâinile-n sus ca un prizonier de război, când deodată aud vocea tunătoare și imperativă a unuia dintre vajnicii controlori adresându-se băbuței:
- “Mamaie, bagajul matale e de cală!”
- “Nu, maică!...”, se auzi, ca un murmur venit din eternitate, vocea băbuței.
“E DE RAFIE!”
Din volumul “Omul liber”, autor DAN PURIC
