Până nu demult, Cazinoul din Constanța arăta precum România astăzi: ruinat, trist, lăsat în paragină, jefuit de toată frumusețea lui aristocratică.
Se spune că după ce o bombă, în timpul celui de-Al II-lea Război Mondial, trasă de armata sovietică, i-a distrus acoperișul și o parte din sala centrală, la câțiva ani după sfârșitul conflagrației, autoritățile comuniste ajunse la putere au adus pentru restaurare deținuți politici, printre care erau și arhitecți români de înaltă specializare. Acestora li s-a promis că vor putea ține corespondență prin scrisori, cu familiile lor. Și pesemne că-n micile răstimpuri ale muncii lor istovitoare, cu mâna tremurând de epuizare și-au așternut febril gândurile lovite de gratiile “lumii noi” pe bucățica de hârtie, care li s-a pus la dispoziție. Și astfel, ei, arhitecții-deținuți, artiști cu aripile frânte, și-au deșertat spaimele nespuse până atunci, strigătul viselor înrobite și mai ales dorurile lor, cu nădejdea speriată continuu că vor fi auzite de cei rămași acasă: părinți, copii, soții, iubite. Oare ar putea măsura cineva, din scrisul acela febril, zvâcnirile de inimi înnebunite ca o herghelie de cai sălbatici, risipită pe câmp, ce adulmecă frenetic cu toată ființa, libertatea? Gânduri țâșnite din subsolul temniței, ca floarea rănită dintre stânci! Acele litere-lacrimi, scrise în goana nebună de a recupera, măcar atunci, în secunda nașterii lor, din timpul vieții, iremediabil pierdut!
Și deținuții-artiști au scris, pesemne zeci de scrisori, împăturite apoi cu grijă, în plicul ce li s-a dat, ca pe o singură nădejde. Acolo, pe acel plic simplu de hârtie, oare cu câtă nădejde febrilă au așternut din memoriile lor speriate și obosite de așteptări zadarnice, adresa? Acea destinație-îmbrățișare a viselor lor frânte?
Ca apoi, brusc, să li se spună: “S-a revocat ordinul! Nimeni nu are dreptul la nici o corespondență! Veți munci în continuare, fără acest drept! Conducerea a ajuns la concluzia că nu-l meritați! Ca elemente dușmănoase ale noii orânduiri vi se interzice total să comunicați în scris cu cei de afară!”
Dar “cei de afară”, spre “fericirea” lor, nu au aflat nicicând despre zdrobirea aceasta de aripi sufletești. În schimb, ele, “scrisorile”, au auzit. Pentru o clipă au rămas tăcute, în mâinile însingurate ale
celor care tocmai le scriseseră. Apoi din ele se revărsă marea tristețe. De acolo, de pe schelele șantierului de restaurare, ea, tristețea, se revărsă ca o cumplită durere mută, mai întâi în toate piepturile acelea în care nădejdea luase locul inimii, apoi încet, încet, în toate încăperile Cazinoului, ce odată găzduise între zidurile lui atâtea bucurii, petreceri, povești de dragoste și mai ales o lume, care nicicând nu gândea că va fi crucificată nevinovată.
Și-atunci, ca la un semn, ei, deținuții-arhitecți, au făcut un gest venit din adâncul sufletesc al acestui neam. Un gest care a cutremurat memoria tăcută a bătrânului Cazinou și pe care nu l-au putut vedea gardienii. Un gest al supremei lor libertăți pe care nimeni și nimic nu o putea încătușa!
Cu mâinile lor obosite, speriate, au pus, rând pe rând, ca-ntr-un mormânt, scrisorile lor de dragoste, în mortarul cu care refăceau zidurile distruse, rana deschisă a acelei clădiri de poveste. Și astfel, zecile de scrisori s-au transformat în cărămizi mărturii, menite să-nfrunte nedreptatea, și mai ales uitarea nerecunoscătoare a istoriei, prin simplul gând al iubirii frânte ce-ntotdeauna a vorbit dincolo de ziduri. Ca și când Meșterul Manole a devenit un popor întreg ce și-a zidit iubirea în crucea mută și rece a istoriei, făcând-o treaptă spre Dumnezeu.
Din volumul “Omul liber”, autor DAN PURIC
