“Am cunoscut...”, îmi spuse într-o zi un prieten, “un episcop ajuns prin rugăciune, posturi și mai ales prin cinste sufletească, ca un sfânt, în ciuda vremurilor desfințite”.
“Într-o zi...”, continuă el povestea, “nu știu cum află că-n eparhia lui, preotul dintr-un mic sat fură.”
- “Du-te și cercetează!”, îi spuse el părintelui secretar, neridicându-și privirea din cartea sfântă pe care o avea-n față!
Zis și făcut! Se urcă părintele secretar în biata lui Dacie și porni spre satul respectiv să facă ascultare la episcop, încercând să verifice dacă spusele ajunse la urechile Preasfinției Sale sunt adevărate sau nu. Și o săptămână întreagă s-a scurs, cu tot felul de întrebări pe la oamenii parohiei respective, prin praful drumurilor de țară, printre găinile, rațele și porcii lăsați liber să circule. În fine, cu mașina boțită de drumul plin de gropi, cu sutana plină de praf, bietul părinte secretar se-ntoarce la Preasfinția Sa să raporteze rezultatul anchetei lui improvizate.
- “Preasfinția Voastră, am cercetat cu de-amănuntul, am vorbit cu enoriașii, preotul e cinstit, nu fură!”
Neridicând ochii din cartea sfântă pe care o citea, parcă neîntrerupt din clipa în care-și trimisese subalternul pe teren să afle adevărul, episcopul spuse cu autoritate:
- “Cheamă miliția!”
Părintele secretar rămase o clipă nemișcat, apoi bâiguind, ceru binecuvântarea:
- “Blagosloviți Preasfinția Voastră!”
Cu ochii nedezlipiți din carte, episcopul ridică încet în aer mâna dreaptă și făcu semnul crucii către părinte. Acesta înclină încet capul și făcând la rându-i două plecăciuni, se retrăsese cu spatele spre ușa pe care tocmai intrase.
De data aceasta, nu o săptămână, ci zece zile, cadrele de miliție încercară să descopere frauda de care era acuzat părintele din sat și totuși și ei, la rândul lor, nu descoperiseră nimic.
- “Preasfinția Voastră!..”, se auzi vocea ușor răgușită de nesomn și de tensiunea ascultării pe care trebuia s-o facă, a părintelui secretar, “Am cercetat cu miliția...Nu fură!”
Și de data aceasta episcopul, găsit în aceeași poziție, nemișcat, cu ochii-n carte, ca o frescă veche rămasă-ntr-un colț de biserică, neridicând ochii, îi spuse cu un ton energic:
- “Cheamă Procuratura!”
Din nou, pentru o clipă, părintelui secretar nu-i venea să creadă! Nu știa ce-l determina pe bătrânul ierarh să fie atât de neclintit în hotărârea sa. Simți că aerul din cameră dispăru brusc. Parcă ceva îl împiedica să respire. Într-un târziu își reveni și bâigui cu jumătate de voce:
- “Blagosloviți!”
Și, din nou, din fresca aceea care citea din cartea sfântă parcă de-o eternitate, se ridică o mână-n aer care făcu semnul crucii.
De data asta trecură mai mult de două săptămâni de anchetă, dar și acum procurorii, precum înaintea lor milițienii, nu reușiseră să descopere nimic.
Palid la față, tremurând de emoție, pășind cu teamă pe covorul ce ducea spre scaunul Preasfinției Sale, părintele secretar abia avu forța să-ngâime:
- “Preasfinția Voastră!...nu fură!” Aici, pentru o clipă, așteptă o reacție, dar văzând că nimic nu se mișcă pe fața episcopului său, adâncit de o sfântă veșnicie în cartea lui cu sfinți, continuă:
- “Și procurorii, la fel ca și miliția, nu au găsit nimic!...Nu fură, Preasfinția Voastră!...E cinstit!...”
De data aceasta, ca într-un sfânt ritual pietrificat de taina unei nezdruncinate credințe, episcopul, neridicând ochii din ceaslovul unei alte lumi, îi spuse senin, aproape șoptindu-i:
- “Adu-l la mine!”
Părintele secretar se-ngălbeni la față. Murmură ceva numai de el știut și cu ochii-n pământ se retrăsese cu spatele, ca de obicei, pe ușa pe care intrase.
A doua zi, dis-de-dimineață, pe covorul ce ducea spre scaunul bătrânului episcop, răpit de veșnicie, dar neuitat de prezent, se puteau auzi ca o șoaptă tremurândă pașii preotului cu pricina. Înainta greu, cu teamă, precum păcatul spre un suflet cinstit. Tăcerea încăperii îl apăsa, ca și cum fusese și ea chemată ca martor.
Bătrânul episcop își ridică încet ochii din ceaslov și, fulgerându-l cu acea privire adâncă a duhului însfințit, îi spuse cu voce de tunet:
- “DE CE FURI, MĂ?!”
Și-atunci, din covorul pe care mai rămăsese o umbră de sutană, se auzi:
- “Să mă iertați, Preasfinția Voastră, nu mai fac!”
Din volumul “Omul liber”, autor DAN PURIC
