Reformarea învățământului sătesc a rămas însă cu mult în urmă. Școlile populare din Transilvania, aidoma celor din Ungaria, Voievodina sârbească și Banatul timișan, continuă să fie organizate și conduse în baza vechii legiuiri școlare din 1777, “Ratio educationis”, respectiv “Norma Regia” pentru Transilvania, aplicată din 1781. De o organizare ceva mai avansată se pare că se bucura învățământul elementar din provinciile ereditare ale imperiului, unde, cu puține modificări, se aplica “Constituția școlii publice” din 1805. Cu toate defectele acestei “constituții” școlare, mulți intelectuali români, între care și zelosul slujitor al învățământului românesc, Paul Vasici, au cerut Curții din Viena extinderea ei și în Transilvania. Cererea le-a fost acceptată spre sfârșitul anului 1856. Modificările introduse de Krompholz pentru provinciile ereditare s-au aplicat astfel și în Transilvania: școlile triviale de 2 clase și școlile capitale de 3 clase sunt ridicate cu câte un an; frecventarea școlii era socotită obligatorie pentru toți copiii între 6-12 ani; învățământul sătesc este scos din mâna proprietarului de moșie, a nobilului, și încredințat comunei; fiecare localitate era îndemnată să depună strădanii spre a edifica o școală etc. Hotărârea cu consecințele cele mai importante pentru românii din Transilvania a constituit-o acordarea deplinelor puteri în problemele școlare celor două confesiuni religioase, măsură desăvârșită în condițiile încheierii Concordatului din 1855, între Franz Ioszef și Roma. Se încerca prin aceasta extinderea sistemului de organizare și conducere a învățământului elementar românesc de către ordinariatele bisericilor proprii, la fel ca la catolici.
Deși problemele învățământului superior se puneau mai puțin pentru transilvăneni, în mod concret pentru academiile de drepturi existente în Transilvania, amintim totuși că reformarea acestui sector se referă îndeosebi la etatizarea și germanizarea lui.
Datele privind legislația școlară din Transilvania din anii absolutismului nu trebuie să piardă din vedere cele două aspecte esențiale: a) caracterul predominant confesional al învățământului și b) tendințele de germanizare ale Curții din Viena.
a) Sporirea rolului bisericii în problemele școlare până la controlul ei deplin asupra învățământului spre sfârșitul absolutismului în limitele autonomiei bisericești, dobândită prin Concordat, complică chestiunea cadrelor legislative în acest domeniu. Hotărârile bisericii în atari împrejurări aplică sau eludează principiile legislației școlare emanate de la puterea politică. De aceea, studierea situației învățământului românesc din Transilvania, care nu era etatizat, nu poate fi făcută fără luarea în considerare și a circularelor episcopești, pornite din Blaj și Sibiu, și îndeosebi a hotărârilor programatice stabilite de sinodul ortodox de la Sibiu, din martie 1850. Controlul bisericii asupra școlii constituie în genere o piedică în calea progresului ei rapid. Dar în condițiile absolutismului, ce tindea să distrugă tot ce avea colorit național, învățământul confesional era singura formă posibilă sub care putea să existe un învățământ românesc ferit de efectele nocive ale legislației școlare habsburgice și de dezinteresul Curții din Viena pentru el. În această haină a confesionalismului au fost îmbrăcate acum, când lupta politică și națională era sugrumată, majoritatea eforturilor de emancipare socială și națională a românilor. Școala, învățământul, cultura erau învestite, în concepția fruntașilor români, cu puternice valențe politice și naționale. La aceasta se adaugă interesul sporit pentru știința de carte a iobagului recent eliberat. De aici atașamentul impresionant al românilor transilvăneni pentru școală în anii postrevoluționari. Stau mărturie mulțimea planurilor și proiectelor de a ridica școli sătești, preparandii, școli reale, agricole și de meserii, gimnazii, licee și institute de învățământ superior în limba română; o dovedesc colectele de fonduri prin sate și orașe, fundațiile și așezămintele școlare instituite de clerici, funcționari și negustori; se reflectă în interesul purtat învățământului de foștii conducători politici din anii revoluției și în activitatea prodigioasă a lui Vasici, Bariț, Cipariu, îndeosebi a lui Șaguna, pentru propășirea învățământului românesc. Dar cu aceasta, chestiunea nu este elucidată, căci din 1853-1854 s-au manifestat acut divergențele între biserica ortodoxă română și guvernul central din Viena pentru supremație în domeniul învățământului românesc din Transilvania. Efectele “legiuirii” au fost astfel paralizate, iar eforturile românilor grav stânjenite de acest conflict, a cărui evoluție o schițăm în cele ce urmează.
(Va urma)
Teodor Pavel
