Dacă evreii care locuiau în Palestina, cu excepția cercurilor de evrei ultra religioși, au acceptat cu unele rezerve această împărțire, însă fără mare entuziasm, liderii arabi palestinieni au respins total hotărârea de împărțire, pe baza promisiunii majorității statelor arabe, de a interveni cu armată masivă, fiind totodată lezați de pierderea acelui mandat britanic, care le garantau palestinienilor un succes militar imediat și definitiv. Astfel că șase state arabe au declanșat Războiul arabo-israelian din anul 1948, care avea ca scop distrugerea Israelului și “aruncarea evreilor în mare”. Războiul s-a încheiat cu un armistițiu semnat în anul 1949, între Egipt, Iordania, Liban, Siria și Israel, care nu a fost urmat de tratate de pace și nu a pus capăt conflictului arabo-israelian, rămânând ca o rană deschisă pentru ambele tabere beligerante. Ca urmare a rezultatelor războiului arabo-israelian din 1948-1949, teritoriul care ar fi trebuit, după hotărârea ONU (neacceptată de partea arabă), să revină unui stat arab palestinian, a fost, în cele din urmă, împărțit între Israel și două state arabe cobeligerante, Transiordania și Egipt.
Pe fondul disputării Canalului de Suez, a urmat conflictul din anul 1956 dintre Israel și Egipt, unde au fost implicate mai multe state cobeligerante, când armata israeliană a învins foarte ușor rezistența armatei egiptene și a ocupat în totalitate Peninsula Sinai, oprindu-se pe malul estic al Canalului de Suez. În urma acestui conflict a urmat Războiului de Șase Zile din iunie 1967, când Israelul a fost atacat de țările așa-zisei coaliții sau alianțe arabe, formată din statele arabe precum Egiptul, Iordania și Siria, care au fost învinse de armata puternică a Israelului. În urma acestei victorii militare, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania, ceea ce a inflamat și mai mult tabăra țărilor arabe. Un alt conflict cu mult mai sângeros decât cele menționate a fost cel care a avut loc în anul 1973, cunoscut prin denumirea de Războiul de Yom Kippur, care de fapt nu a fost propriu-zis un război (există unele diferențe ce particularizează aceste două forme), ci un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria, printr-un atac surpriză a acestor țări, care au traversat liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai, și respectiv, de pe platoul Golan, ca teritorii cucerite de Israel în Războiul de Șase Zile din anul 1967. Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Astfel, lumea arabă, care fusese umilită de înfrângerea categorică a coaliției egipteano - siriano - iordaniană din timpul Războiului de șase zile, s-a simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului, dar cu toate acestea coaliția arabă a fost și de data aceasta învinsă de armata israeliană. Se pare că aceste victorii cad și sub incidența profețiilor biblice, însuflețindu-i pe evrei în lupta lor, dacă ținem seama de acestea, cum ar fi profeția regăsită în Psalmul 124:2-3), unde se spune că “Domnul este împrejurul poporului Său de acum și până-n veac”, și că “nu va îngădui ca toiagul păcătoșilor să fie peste moștenirea drepților”.
Cu toate acestea, Israelul nu a cunoscut nici liniște și nici securitate deplină din partea țărilor arabe vecine, în mod deosebit din partea unor grupări teroriste palestiniene, cum ar fi gruparea extremistă Hamas sau a grupării islamiste radicale din Liban, a milițiilor Hezbollah, care așa cum se știe, sunt susținute de unele țări arabe mai puternice, în primul rând de Iran, fostul Elam biblic, care era considerat de evrei un dușman vechi al Israelului, și pe care, după toate probabilitățile și profețile biblice, va fi nevoită să-l atace și să-i distrugă infrastructura nucleară, cum de fapt s-a mai întâmplat prin unele atacuri de pe teritoriul altor state. Așadar, pe fondul radiografierii făcute nu mai pare atât de surprinzător acest atac - surpriză a acestei grupări teroriste asupra Israelului din Fâșia Gaza, însăși modul cum au atacat fiind rezultatul unei operațiuni coordonate minuțios, atât din interior, cât și din afară, ceea ce înseamnă că și atrocitățile comise ar “trebui” să corespundă cu efectele scontate, între ele existând o anumită proporționalitate și relație de cauzalitate. Desigur, orice revendicare, cât de legitimă ar fi ea, nu justifică aceste atrocități, de aceea ceea ce au întreprins aceste organizații teroriste islamice în Israel și Fâșia Gaza, cu populația civilă evreiască și palestiniană, deopotrivă, nu poate fi considerat decât un act inuman și imoral, care pe fondul frustrărilor și revendicărilor, a urii și intoleranței religioase, a atins apogeul alienării speciei umane! “Sfârșitul vremurilor”.
Dar, pentru a înțelege mai bine natura și conținutul acestui conflict dintre teroriști și antiteroriști, fără a ignora atrocitățile și barbaria acestora, este nevoie să recurgem la istoria recentă a acestor organizații, în primul rând la cauzele înființării lor, dincolo de emoția negativă și revolta produsă pe întregul mapamond, dar și la istoricul acestui stat palestinian în care se regăsesc aceste organizații islamice teroriste. Așa cum am mai arătat, teritoriile palestiniene, până la cucerirea lor de către Israel, cuprindeau Fâșia Gaza, Ierusalimul de Est și Cisiordania. În urma autoproclamării independenței statului Palestina, în anul 1988, prin rezoluția 67/19 din anul 2012, când ONU a recunoscut suveranitatea de jure a Statului Palestina prin Autoritatea Națională Palestiniană, care exercită suveranitatea de facto asupra unei părți însemnate din teritoriul statului palestinian.
Resursele terorismului arab - musulman împotriva Israelului se originează în primul rând în acea mișcare a palestinienilor, cunoscută prin denumirea de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, abreviată OEP (înființată în anul 1964), ca organizație politică și paramilitară a arabilor palestinieni, formată din mișcarea Fatah (cea mai influentă), Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei și alte facțiuni palestiniene. Printre obiectivele fixate, cel mai important era lupta armată împotriva Israelului până la lichidarea acestuia. Desigur, acest obiectiv nu aparținea numai acestei organizații, distrugerea acestui stat fiind dorința celor mai multe țări arabe, printre care, în mod declarativ, se situează Iranul, care, conform profeției lui Ieremia (49:33-35), în urma atacului Israelului asupra lui - Elamului - fosta Persie, până în anul 1935, va fi distrus de evrei.
(Va urma)
Dr. IOAN JUDE, sociolog
