Asemeni unei prea-sfinte și ispășitoare rugăciuni! Auzită nu mai știu nici unde și nici când. Oricum, se pare că-i gândită, spusă și scrisă de un anonim și cuminte autor. Fi-va el un țăran sau o țărancă româncă; fi-va un dascăl sau un preot de la țară; fi-va un păstor de cârduri de vite sau un cioban de turme de oi; fi-va un plugar sau un pădurar; fi-va un om bătrân sau un om tânăr; un bărbat sau o femeie! N-am a ști cui să-i mulțămesc pentru această patriotică, dulce și Dumnezeiască visare în versuri! “Doamne, Prea Sfinte Doamne, care-ai creat Pământul/Și Muntele și Marea, și Soarele și Vântul/Acum când nu știu încă ce zile-mi mai rămân/Dă-mi, Doamne, iar mândria că m-am născut ROMÂN!/Nu-ți cer nici bogăție, nici glorie, nici avere,/Pământuri, acareturi sau slavă și putere./Un singur lucru, Doamne, îmi este de ajuns:/Să am fericirea să mor cu fruntea sus!/De ce-ai lăsat Tu, Doamne, acest popor blajin/Ce te-a slăvit de-a pururi cu cuget de creștin/Ce ți-a'nchinat biserici în fiecare sat/ S'ajungă azi să umble cu capul aplecat?/Când astăzi totul se vinde și cumpără pe bani,/ Când Țara e condusă de hoți și șarlatani,/Ascultă, Doamne Sfinte și ultima mea rugă:/Fă, Doamne-n Țara asta să fiu stăpân, nu slugă!/Dă-mi, Doamne, iar tăria să lupt cu toți dușmanii/Ce cred că sunt puternici fiindcă au furat toți banii./Când conștiința tace în Țara Românească,/ Dă Doamne, ca poporul din somn să se trezească!”
Ei, ce zici, tu, cititorule!? Te rog să ții minte și să iei aminte la înțelepciunile și îndemnurile din această cântare de temute vremi și vremuri! Cuvinte pline de Dor și de multă Jele; De deznădejdi și întristări; De supărare, încredere și îmbărbătare! Și povestește-o și altora ca tine, români adevărați! Și dă-o mai departe, să “călătorească” pe aripile vântului în toată România Mare, în Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului!
Tristeți și bucurii, deopotrivă
Au trecut ani și ani de când zăcea pe patul său de spital, sleit de puteri. Numai că de bucuria surprinzătoarei mele revederi, prietenul meu drag părea mai viu și vorbăreț ca niciodată. Ca urmare, ia citiți domniile voastre, ce mi-a spus la despărțire: “Ioane, prietene! Când ne va veni rândul ne vom muta în stelele căzătoare ale cerului, strălucind doar pentru ultima clipă, după care dispărem pentru totdeauna. Și nimeni și nimic nu va mai ști nici de noi și nici de vrerea noastră!” Numai că mult prea curând venise și ziua ultimei noastre despărțiri. Atunci când, la coborârea trupului său tânăr în adâncul pământului greoi și lutos al tristului și tăcutului cimitir de pe “Dealul vechilor cruci”, femeile jeleau ascunzându-și lacrimile în colțul broboadelor cernite, în vreme ce bărbații plângeau cu frunțile plecate! Aflasem, astfel, ceea ce știam de mult de tot, și anume că în scurta și rodnica lui viață, prietenul meu a fost Om de mare și aleasă Omenie! Adică: un simpatic oltean-ardelean, purtător cu cinste a unui nume cu renume: acela de Iulian și de Preda. Sătean respectat al Rușciorului Șurii Mici, din vecinătatea Ocnei Sibiului. Omul fără timp și odihnă pentru că își făcuse o profesie de credință din a-i ocroti pe rromii din așezările sibiene. Asumându-și și greaua povară de a-i lămuri și ajuta pe părinții copiilor acestora, dornici de învățătură, spre a-i trimite la școli de meserii și facultăți.
I. Vulcan-Agniteanul
