Ce zi cu soare și azi, care nu anunța nimic trist!... Zmei!... Comuna în care te-ai născut te primea, în sfârșit, să te-ntorci acasă. Ce nume cu rezonanță de basm!... Și apoi, curtea aceea a casei tale de la țară, plină de verdele crud al primăverii ce striga din răsputeri o viață renăscută! Câțiva pomi fructiferi înfloriți și casa-ți simplă, țărănească, te priveau cu surdă durere, neînțelegând ce s-a întâmplat. Un fel de infinită uimire în fața tragicei evidențe pe care n-o puteau recunoaște. Noi, câțiva oameni risipiți prin curte, veniți de la oraș, ne amestecam cu cei din sat, în jurul tău, înlănțuiți cu toții în aceeași tăcută suferință. La capătul sicriului de lemn, cu mâinile încleștate de el, ca și cum nu voia să-i dea voie să-i răpească ce are mai drag, era o femeie în vârstă, o bătrânică îmbrăcată în negru, cu sufletul înfășurat într-o mută și zguduitoare durere... sora ta! Între noi, ceilalți, veniți de peste tot, și ea era o distanță pe care n-o putea trece nimeni, un fel de lacrimă mare nevăzută, dragă Ghiță, de parcă în trupușorul ei firav s-ar fi adunat un neam întreg, venit ca să te plângă, o lacrimă imensă ce-o purta tăcut în spatele-i îmbătrânit și suferind de neștiute dureri. În mâinile acelea slabe, osoase, țărănești, obosite de atâtea munci, încleștate disperat ca niște rădăcini de bucata de lemn ce-o despărțea de tine, stătea nezdruncinată toată dragostea ei pentru tine!...
Cu capul îmbrobodit în basmaua neagră, cu fruntea plecată către mâinile tale încrucișate pe piept, deasupra cărora răsărea o iconiță cu Maica Domnului, așezată acolo ca să mai aline durerea despărțirii, ea-și murmura, cu sufletu-i tremurând, ca pe o tainică rugăciune, copilăria petrecută dimpreună, tinerețea voastră și, poate, întreaga ei viață numai de ea știută. Stătea nedezlipită de tine, fratele ei, domnul profesor de la București, mândria, ajutorul și nădejdea ei dintotdeauna. Se simțea atât de dureros că lupta cu toată ființa ei, tremurândă de durere, ca să stai lângă ea, ignorând, în același timp, moartea cu o sfântă tărie țărănească. Nu putea să se despartă de tine, spicul acela de grâu, crescut dintre ei toți, cei din sat, mai înalt, mai în văzul lumii și, de aceea, condamnat să fie mereu suferind. Stăteam lângă ea, lângă trupul acela firav, dar pietrificat de durere care voia să se amestece cu țărâna care te cerea, și-mi părea că în jurul nostru timpul se eternizase și refuza să curgă. Durerea parcă se solidificase în aer. Apoi, ceva s-a mișcat insesizabil, ca și cum clipa ajunsă veșnică a trebuit să facă o reverență și să plece din nou cu timpul trecător ce ne chema. Micul convoi al durerii se porni la drum.
Ultimul drum, Ghiță!.... Ultimul tău drum era scurt, prăfuit! Un drum simplu de țară, presărat din când în când cu câte o floare, aruncată în fața tristului cortegiu de o mână nevăzută, ca și cum copilăria petrecută acolo își lua rămas bun de la tine. Le ocoleam cu toții într-un acord tăcut, sufletesc, simțind că din țărâna inertă a drumului ne privesc direct în ochi, înspăimântate și ele de efemeritatea vieții.
De-a dreapta și de-a stânga ultimului tău drum, smerita uliță de țară, se-ntindeau gardurile vechi, modeste, din lemn îmbătrânit de anotimpuri, ale gospodăriilor oamenilor din sat. Din ele, prin câte o deschizătură făcută ca o largă fereastră ce da spre lume, ne priveau, în tăcere, neașteptate cruci așezate în curțile oamenilor, cu fața spre uliță, ca și cum Veșnicia și-ar fi cerut dreptul să privească, din când în când, ca pe un simplu trecător, timpul ce ni s-a dat.
Biserica ce te aștepta era pe măsura sufletului tău. Smerită, senină, ca o casă făcută cu palmele din lutul acestui pământ românesc, care te-a dăruit și pe tine lumii, a unui Dumnezeu-țăran, venit să se odihnească puțin, de la munca câmpului său - Cerul!
Pentru ea, pentru mica biserică, tu erai bulgărele ei de pământ, fiul ce se risipise puțin în lume și care acum se-ntorcea acasă. Și ce sămânță bună încolțise din acest bot de lut, fără ca nimeni s-o vadă?! Dar oare câte spice de grâu înalt n-au căzut în țara asta fără să se facă pâine?... Atâtea jertfe neștiute ale neamului ăsta, Ghiță, neștiute de nimeni și tu, la rândul tău, între ele, parcă mai neștiut ca toți, ca și cum ai fi vrut să-ți culci tâmpla încărunțită, îmbătrânită de ani, lângă inima lui!
Primarul nu a venit! A spus că are treabă. Mai târziu l-am văzut cum a țâșnit cu Jeepul lui elegant de pe ulița modestă a satului ce, pentru o clipă, parcă s-a speriat de atâta lux și modernitate, ca apoi să respire adânc și să se liniștească. Se odihnea în propria-i țărână obișnuită cu tălpile tale goale de copil, Ghiță! Erai liber acolo, în mica biserică! Erai liber, în sfârșit, de lume și, mai ales, de atâtea lumi ce nu-ți dăduseră pace! Erai demn, Ghiță, ca un soldat ce-nfruntase moartea la Mărășești, sfidând-o cu o nemărginită seninătate sufletească! în tăcerea aceea sfântă, țărănească, ce prohodea neauzit în fața altarului, chipul tău începuse să semene cu o icoană ce se odihnea. O icoană obosită, bunul meu Ghiță, ca și întreaga ta viață, însingurată, cu o tristețe discretă pe față, ca un psalm murmurat în tăcere. O icoană obosită să privească lumea asta și să tot încerce s-o ajute în zadar! Ce trist ai plecat, Ghiță!... Zdrobit, mâhnit sufletește!... Tu, care credeai în țara aceasta ca într-o Rugăciune! Ai părăsit-o cutremurat, văzând-o cum a ajuns în mâna celor de azi, o insultă!... O insultă la adresa lui Dumnezeu, Ghiță!
Rana asta sângerândă, mereu deschisă de necazul zilei, te vedeam cum o purtai demn, în sufletul tău tăcut, abătut, dar, parcă, și cu un fel de sfântă răbdare țărănească, învățată de veacuri să-și poarte trista povară de amar sufletesc! Gata! “S-a terminat!" Inima ta blândă, ce se strecura până mai deunăzi, cu o tristă și dureroasă sfială, printre ruinele fumegânde ale lumii de azi, nu va mai bate nicicând, ca să se lovească inutil și tragic de pereții indiferenți și reci ai țării de acum!
Mă lăsam picurat de viața noastră la lumina plăpândă a celor câteva lumânări din biserică și-ți vedeam aievea pașii calmi, de o noblețe țărănească; căleai alături de mine în lume, ca și cum dintr-un străfund nelămurit și sfânt al acestui neam străbăteai clipa cu veșnicia ce ți s-a dat parcă să te-nsoțească mereu în viață. Și de aceea, simțeam că moartea venise prea târziu ca să ne despartă. Invizibile aripi ne ridicau deasupra ei. Era puterea iubirii dintre noi, pe care n-o putuse încătușa. Eram liberi, Ghiță!...
Din volumul “Omul liber", autor DAN PURIC
