Anul 2024 a fost instituit ca “Anul Avram Iancu”, printr-o lege care a fost promulgată de președintele Klaus Iohannis la 14 iulie 2023.
“Se instituie anul 2024 ca «Anul Avram Iancu» pentru aniversarea a 200 de ani de la nașterea revoluționarului Avram Iancu. Parlamentul, Administrația Prezidențială, Guvernul, autoritățile administrației publice locale, precum și instituțiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora pot organiza sau sprijini logistic și material manifestări culturale, artistice sau educaționale dedicate celebrării vieții și activității lui Avram Iancu”, se arată în lege.
Proiectul de lege pentru instituirea anului 2024 ca “Anul Avram Iancu” a fost aprobat de plenul Camerei Deputaților la 20 iunie 2023. Proiectul de lege a fost adoptat și de Senat, Camera Deputaților fiind for decizional în acest caz.
Avram Iancu, conducător al Revoluției române din Transilvania de la 1848-1849, supranumit “Crăișorul Munților”, s-a distins, odată cu începutul mișcării revoluționare din primăvara anului 1848, printr-un spirit înfocat pentru libertate, dar, mai curând decât oricare dintre contemporanii săi, el și-a aplecat ochii spre moții din Munții Apuseni, arată istoricul Silviu Dragomir (1888-1962) în lucrarea sa “Avram Iancu” (Editura Științifică, București, 1965).
“Înțelegând prea bine condițiile aspre de viață în care se zbătea această populație săracă, Iancu devine tribunul ei, apărându-i drepturile, inspirându-i încredere în dreptatea cauzei și luptând cu sabia pentru a-i asigura izbânda. De aceea îl urmează moții fără șovăire. Acesta-i secretul popularității sale”, scrie Silviu Dragomir în lucrarea amintită.
Avram Iancu s-a născut la Vidra de Sus, în 1824, potrivit volumului “Dicționar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).
Născut într-o familie de moți înstăriți, Avram Iancu a urmat Liceul piariștilor din Cluj, unde a studiat “umanitățile” (1841) și filosofia (1842-1844), și, mai târziu, Facultatea de Drept (1844-1846). După absolvire a devenit cancelist (practicant) la Tabla Regească (Instanța Supremă) din Târgu-Mureș, promovând în 1848 examenul de avocat.
Fervent susținător al luptei pentru emancipare națională și socială a românilor transilvăneni, Avram Iancu a participat la Adunarea din Duminica Tomii (18/30 apr. 1848), unde a venit însoțit de 2.000 de moți, plecând apoi prin satele românești încercând să-i convingă pe țărani de necesitatea unei mișcări pentru a-și cere drepturile. La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848, unde a venit însoțit de 10.000 de moți, a fost ales membru al Comitetului Național Permanent, organism de conducere a Revoluției române.
După ce, la 17/29 mai 1848, Dieta Transilvaniei de la Cluj, în care românii nu erau reprezentați, a votat uniunea Transilvaniei cu Ungaria și, mai ales, după ce s-a trecut la reprimarea sângeroasă a mișcării românești de la Mihalț de către autoritățile maghiare, Avram Iancu a cerut românilor să se opună acestor măsuri “cu lancea, ca Horea”. Astfel a organizat o armată între Arieșul Mare și Arieșul Mic (iunie 1848).
În cadrul celei de-a treia adunări a românilor de la Blaj, din 3/15-16/28 septembrie 1848, a avut o contribuție semnificativă la adoptarea unui nou program revoluționar care cuprindea: schimbarea așezămintelor sociale și politice din Transilvania prin recunoașterea națiunii române și reprezentarea ei proporțională în toate verigile de conducere, respectarea autonomiei Transilvaniei, constituirea unui guvern reprezentativ, respingerea uniunii silite cu Ungaria, acceptarea constituției liberale austriece din 25 aprilie 1848.
Comitetul Național Român de la Sibiu a organizat în perioada următoare, pe ținuturi, 15 legiuni românești înarmate, avându-i în frunte pe revoluționarii Ioan Axente Sever, Alexandru Bătrâneanu, C. Romanu-Vivu, Ioan Buteanu ș.a. Avram Iancu a fost desemnat comandant al Legiunii Auraria Gemina, cu sediul la Câmpeni, ocupându-se de coordonarea tuturor acțiunilor militare din zona Apusenilor, aprovizionând trupele cu hrană, arme și muniție, în condiții foarte grele. În tabăra revoluționară a lui Avram Iancu din Apuseni și-au găsit adăpost numeroși exilați politici din Moldova și din Țara Românească, printre care Nicolae Bălcescu, Alexandru G. Golescu, Ion Ionescu de la Brad, I. Bălăceanu, pictorul Barbu Iscovescu ș.a.
Intrarea pe pământul Transilvaniei, în decembrie 1848, a generalului polonez Iosif Bem, comandant suprem al trupelor revoluționare maghiare din această provincie, a determinat restrângerea zonei controlate de legiunile românești. În prima decadă a lunii februarie 1849, în urma unei mari bătălii a fost ocupată Simeria, apoi în martie au fost ocupate Sibiul și Brașovul. În aprilie, Avram Iancu s-a întâlnit cu deputatul Ioan Dragoș, trimis de Kossuth Lajos, conducătorul revoluției maghiare, pentru a se ajunge la o înțelegere, dar fără niciun rezultat. În mai 1849, cu excepția Timișoarei și a zonei Munților Apuseni, întreg teritoriul Banatului și Transilvaniei era sub ocupația armatelor ungare, potrivit lucrării “Revoluția română de la 1848” (Editura Politică, București, 1969).
“Trupele maghiare și-au impus controlul asupra Transilvaniei, cu excepția Munților Apuseni, ocupați de forțele lui Avram Iancu și deveniți cetatea de rezistență a românimii transilvănene”, arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa “O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, București, 2002).
În vara anului 1849, Nicolae Bălcescu, care își asumase misiunea de negociator între românii din Transilvania și Kossuth, ajunge la Câmpeni, unde îl întâlnește pe Avram Iancu. “În «Mișcarea românilor din Ardeal la 1848», Bălcescu, rememorând evenimentele la care participase, dar mai ales prezența lui în tabăra lui Iancu, spunea: «În acea vreme când inima îmi era zdrobită, căci în toate părțile vedeam naționalitatea română călcată și strivită de dușmani străini, am fost fericit a găsi acolo, pe acele piscuri uriașe, pe deasupra norilor, o naționalitate și o viață românească înfocată și puternic㻓, arată istoricul
Apostol Stan în volumul “Revoluția română de la 1848” (Editura Politică, București, 1987).
Urmând sfaturile lui Nicolae Bălcescu, cu care avusese lungi discuții, chiar în tabăra sa din Munții Apuseni, Avram Iancu s-a arătat gata pentru o înțelegere comună româno-maghiară. În urma unor îndelungi tratative, s-a ajuns la o înțelegere semnată la 2/14 iulie 1849, la Seghedin, de Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac, reprezentanții emigrației române, iar din partea maghiară de Kossuth Lajos, liderul revoluției maghiare. Prin această înțelegere, guvernul revoluționar maghiar îi obliga pe români să depună armele în decurs de două săptămâni, în schimbul acordării de către guvernul maghiar a amnistiei.
Documentul consfințea folosirea limbii române în administrație, școală și biserică. Se desființau claca și celelalte privilegii feudale. Aceste concesii făcute de maghiari au fost considerate ca nesatisfăcătoare de Adunarea românilor, desfășurată la Zlatna. Românii conduși de Avram Iancu au decis să păstreze neutralitatea în conflictul dintre maghiari și armatele țariste și austriece. La 1/13 august 1849, la Șiria, lângă Arad, armata revoluționară maghiară a capitulat în fața celei țariste și revoluția maghiară a fost înfrântă. La scurt timp și armata română a fost obligată să depună armele.
Avram Iancu a continuat să susțină cauza românilor și după înfrângerea Revoluției, aflându-se printre cei care au înmânat memorii împăratului de la Viena (februarie și august 1850), dar fără a se concretiza ceva. Popularitatea de care se bucura în rândul românilor era incomodă pentru autoritățile austriece. Avram Iancu a fost arestat la un târg de țară din Hălmagiu (15 decembrie 1849), însă a fost eliberat imediat în urma presiunii populare. Forțat de poliție să părăsească orașul, a revenit în Munții Apuseni.
A fost decorat de țarul Rusiei, pentru vitejia sa, cu ordinul Sf. Ana clasa a II-a, dar și de împăratul Francisc Iosif, pe care, însă, l-a refuzat. Alungat din Viena (februarie 1851), Avram Iancu a fost arestat din nou (17 august 1852) și trimis la Alba Iulia, apoi la Sibiu unde a fost judecat și achitat. A refuzat invitația de a-l întâlni pe împăratul Austriei, Franz Joseph I, care a vizitat Transilvania în perioada iunie-iulie 1852, potrivit lucrării “Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Avram Iancu a încetat din viață la 10 septembrie 1872, la Baia de Criș, și a fost înmormântat la Țebea, lângă “Gorunul lui Horea”. (Agerpres)
