* “Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer, în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altul crin de tăria parfumurilor sale”. (George Călinescu)
* “A vorbi de poet este ca și când ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui, singuratecă slavă”. (Tudor Arghezi)
Eminescu și iar Eminescu…
Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Universul Eminescu trebuie să înceapă pentru fiecare român ca o poveste spusă în anii copilăriei. Numele de Eminescu se aude de timpuriu, învelit într-o fascinație aparte, inclusiv datorită rezonanței sale frumoase, adânc enigmatice pentru mintea însetată de minuni. Tot în anii copilăriei, sufletele, înainte de a putea pricepe ce este creația spirituală, ascultă poezia lui Eminescu prin cântec. “Sara pe deal”, “Mai am un singur dor” ori “Pe lângă plopii fără soț” vin spre noi prin muzică. Versurile puse pe note muzicale nu sunt departe de adevărul primar al poeziei, care, odinioară, pe vremea trubadurilor, truverilor și Minnesänger-ilor, se cântau înainte de simpla lor rostire. “Luceafărul” și “Călin” sunt povești de demult de-ale bunicilor, spuse în versuri, cum poveste este însăși viața autorului versurilor. Îl vedem aievea pe “băietul” care cutreiera pădurile, oprindu-se când era însetat (mai mult de sensuri decât de apă) lângă izvor, pierdut adesea în iarba poienelor, atent la zborul păsărilor, la unduirea trestiilor sau la pala vântului. “Băietul” acesta, ajuns elev la Cernăuți, departe de casă, s-a întristat tare la moartea lui Aron Pumnul, deslușind durerea marilor treceri. Elevul a crescut pe nesimțite, prinzând dor de cosânzene, care treceau “pe lângă plopii fără soț” sau pe care le aștepta lângă “lacul codrilor albastru”. Printre iubiri înfocate și dezamăgiri crunte, a înfățișat mereu natura apropiată și îndepărtată, cea înțeleasă și cea neînțeleasă.
Deși pastelurile încep la noi cu strofe din “Sburătorul” lui Eliade și continuă triumfal cu Alecsandri, niciun colț de natură nu a fost transpus în poezie vreodată ca-n versurile: “De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Și-auzi dulcea glăsuire a pădurii de argint”. Parcă se vede aievea iarba ca fiind de omăt, nuferii galbeni încărcând lacul, luna lunecând pe boltă, plopii cutremurându-se, ramurile bătând în geam. Și “băietul”, devenit flăcău, le înnobila pe toate cu spiritul său.
De la fata de împărat, care-și înălța privirea “din umbra falnicelor bolți” spre Luceafăr și până la turmele care, din vale, urcau dealul, vegheate din înalturi de “stelele ce scăpărau” pe căi pământene, sau de la casele ridicate-n lună de “streșine vechi” până la “lumina stelei ce-a murit”, ajunsă la noi, jos, din “depărtări albastre”, toate exprimă echilibrul nostru ondulat, setea îngemănată de pământ și cer, de întuneric și de lumină, de materie și de spirit. Eminescu este un scriitor universal, dar nu ar fi putut fi astfel dacă nu exprima profunzimea spațiului românesc și a poporului român.
Eminescu a transpus viața timpului său, lumea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu aspectele ei frumoase, neutre, urâte sau chiar grotești (“Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii”), a prefigurat patetic viitorul (“Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”) și a refăcut, cu mijloacele artistului, trecutul. Trecutul acesta este al omenirii și al românilor deopotrivă, un trecut revolut care pornește cu Biblia, continuă cu Egipetul, trece prin Grecia, prin Roma și Dacia (“Rugăciunea unui dac”) și zăbovește mult, în spirit romantic, asupra Evului Mediu. Este în creația eminesciană toată povestea lumii noastre medievale, cu eroi și voievozi vajnici, pătrunși de credință și de onoare, cu fii de domni care grăiesc “din carte”, aidoma țăranilor sfătoși, “de din vale de Rovine”, cu domnițe îndrăgostite de luceferi, cu sultani orgolioși, care se visau stăpânii lumii. Întristat și dezamăgit de lumea sa meschină, s-a cufundat tot mai mult în alte lumi, dintre care cea a trecutului medieval a rămas mereu una preferată. Firește, Evul Mediu nu a fost numai așa cum îl recreează Eminescu, dar a fost și așa.
Eminescu a trecut pragul acestei vieți, în acord cu ultimul său dor, contopindu-se cu strămoșii săi, “la marginea mării”, având “codrul aproape”, sub un “cer senin”, pe “tinere ramuri”, vegheat de tei și stele. Viața lui adevărată a început postum și ea este eternă, dincolo de voința cuiva. Firește, Eminescu a avut “critici” destui, încă din timpul vieții sale trecătoare și era absolut normal să fie așa. A avut și adulatori fără limite, fiindcă nu poți să nu te extaziezi înaintea creației sale. A avut, în fine, analiști fini, care i-au disecat cu acribie opera, relevându-i semnificațiile, descifrându-i rădăcinile, influențele, mesajele peste spații și timpuri.
Cea mai mare împlinire a lui Eminescu a fost iubirea răsădită etern printre noi prin poezie. El a întruchipat dragostea pentru Veronica, singura femeie care-l numește “Eminul meu iubit”, o prietenie sinceră pentru Ion Creangă, chemat “bădița Ion” și o unică percepere a “codrilor de aramă” și a “pădurii de argint”…
Din acest spațiu sacru, viața și creația scriitorului ni se dezvăluie în chipuri și icoane, așezate sub semnul eternității.
(Prefața albumului Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic - 170 de ani de la nașterea Românului Absolut, Mihai Eminescu - Editura Mușatinia, Roman)
“Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață (…), atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte!...
Ion Luca Caragiale
Am cunoscut foarte de-aproape un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară “formă nouă vorba veche și-nțeleaptă”, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.
De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini pe care-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea - darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli cu un prieteșug ce nu le-a fost niciodată acordat! Laudele acelora îi inspirau de-a dreptul “dezgust”.
Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși (…) Și iată ce gândea mai apoi despre mulțimea “amatorilor” și “cunoscătorilor”: “De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda: /Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură”.
Sărmane omule! Dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!
(…) Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea dinafară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter, mai era și de tot sărac (…) .
(…) Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naștere să moară cum a murit; însă neajunsurile practice ale traiului, hrană ordinară, interior mizer, nevoie continuă de muncă grosolană obligată și ridicol plătită - cu același fin și nobil instrument cu care trebuia să cânte “plutirea lumii pe mișcătoarea mărilor singurătate” - și pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alții, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulțumit pentru el, i-au grăbit scurta cale către tristu-i sfârșit.
(…) Creierul care a gândit despre soarta omului de geniu (…) n-a apucat încă să putrezească bine, și ce de asociații și comitete care să-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce popularitate! ce de “mititei”!
Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau câțiva prietini de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, “în lipsă aproape absolută de subzistență, amenințat de cea mai mare mizerie”și astăzi se mănâncă mulți bani - direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hârtie velină - mai știu eu de ce!
Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte!...
(fragmente din articolul “Ironie”, publicat în “Timpul”, 15 iulie 1890 - I.L. Caragiale, Opere, vol. II, Editura Minerva, București, 1971)
Dor de Eminescu
Adrian Păunescu
Într-o lume relativă
Ce-a făcut și-a desfăcut,
Eminescu-i remușcarea
Dorului de absolut.
Dacă unu și cu unu
Nu mai vor să facă doi,
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.
Fără el oricare lucru
Și-ar urma cărarea sa,
Fără el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.
Pe pământul vechii Dacii
Când mai mare, când mai mic,
Dacă n-ar fi Eminescu
Viața nu ne-ar fi nimic.
El Moldovei îi e fiul
Și Munteniei nepot,
L-a-nfiat întreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot!
Într-o lume relativă
Mai avem un nume sfânt,
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvânt.
Selecție texte: ILEANA SANDU
