- Uite, vulturul!, strigau oamenii.
- Să dăm cu pietre în el!, a spus cineva.
- De ce?, a întrebat un copil.
- Pentru că zboară!... a răspuns omul care tocmai se aplecase după o piatră.
Vulturul nu privea mulțimea agitată de sub el. Se lăsa mângâiat de cer. De jos, de pe pământ, se-nălța către el o ură nejustificată care cădea neputincioasă înapoi.
Și totuși, într-o zi, cineva a strigat:
- L-am omorât! L-am omorât! L-am omorât!
- Cum?, au strigat oamenii plini de curiozitate, dar și cuprinși de o tăcută gelozie față de cel ce izbutise.
- Se odihnea pe o stâncă. Eram în spatele lui... nu m-a observat. Se uita undeva departe!
- Și?!, întrebă mulțimea din ce în ce mai curioasă.
- Atunci l-am lovit cu o piatră, când el se uita departe!
Cu aripile larg deschise, vulturul stătea întins pe iarbă. Pământul îi devenise cer. Părea că zboară. Vântul îi mângâia ușor aripile lipsite de viață. Lumea curioasă se-ndepărtă de lângă el. Erau satisfăcuți. Plecau, vociferându-și victoria. În spatele ciocului întins ce atingea o piatră, se deschideau ochii lui sticloși, ce refuzau să se despartă de viață. O dâră de sânge subțire făcea iarba să tremure. Încă mai respira. Simți o mână mică de copil ce-i atinse cu degete-lacrimi pleoapele, iar cerul ce încă se mai oglindea în ochii lui, se răsturnă parcă într-un oftat și fugi sus la locul lui în depărtare.
- De ce te-au omorât?, murmură suspinând cel mic.
- Ca tu să te naști!, îi răspunse cerul.
Și pentru prima oară, copilul privi depărtarea.
Din volumul “Omul liber”, autor DAN PURIC
